Frânturi de suflet

7 luni.. (20 august 2010)

„Azi se fac 7 luni.. 7 luni de când nu am mai vorbit… Nici nu știu ce aș putea să spun, să scriu pt că mi`e teamă că nu voi exprima exact ce simt. Din punct de vedere fizic, o durere în piept, durere surdă ce e acolo în fiecare clipă, durere cu care m`am obișnuit, face parte din mine. La fel și lacrimile zilnice pe care le vărs.. La fel și toți fiorii ce mă trec de câte ori îl simt lângă mine, deseori.. Dpdv psihic, sunt ruină. Încerc să`mi mențin zidurile drepte să pot adăposti mai bine acest gol imens.. Nu trebuie să arăt nimănui nimic din toate astea. Trebuie să fiu tare pentru Mami! Trebuie, am zis! Chiar dacă în momentul ăsta sunt în genunchi.. de durere.. dar dacă tot sunt aici, mă rog pentru Mami Meu, pentru toți ai mei, pentru cei la care țin.. „Regula e să nu lași să se vadă Fiindcă băieții de cartier nu plâng niciodată!”  Scriu.. șterg.. scriu.. șterg.. șterg.. scriu.. Nu pot să spun, să exprim, să expun ce simt.. Și, oricum, nu m`ar ajuta cu nimic. Visele mă ajută. Mă liniștesc. Vocea mamei mă liniștește. Am poze care mă fac să râd plângând, am filmulețe la care mă uit periodic să îi mai aud vocea, vocea aia pe care o auzeam exact atunci când aveam nevoie.. Îmi lipsește.. [Lacrimi…] Nu credeam că voi ajunge și aici. Ordinea era alta. Firescul arată altfel. E diferit. Era.. „You are not alone, I am here with you..” – îi plăcea mult melodia asta a lui MJ. Ce să spun mai întâi? Am multe de zis, și totuși prea puține. Aș vrea să dau timpul înapoi mai mult ca niciodată!! Visez că îl iau în brațe, că îl strâng tare, tare și că nu vreau să mai plec, nu vreau să mă întorc.. Îmi dă un sentiment de liniște interioară pe care nu o pot atinge în nicio altă stare decât aceea de visare/reverie, atunci când știu că vine la mine. Și normal că vine, că îl aștept, îl plâng, îl vreau aici cu tot dinadinsul, as vrea să îl mai pot atinge o dată, măcar o dată, să îi spun cât de mult îl iubesc, să îl strâng în brațe și să îl asigur că, indiferent după câte zeci de ani, nu îl voi uita și nu îl voi dezamăgi! Aș vrea să mă asigure cumva că e bine acolo unde e, nu cer mult! Aș vrea să îmi arate drumul care îmi va descoperi răspunsul la întrebarea: „De ce?” sau „Cum?”.. Nu i`am spus cât de mult îl iubesc eu pe el și cât sufeream când îl vedeam rănit sau când auzeam că îl durea ceva. Parcă mă durea pe mine.. Era parte din mine. O mare parte din mine.. din noi toți. A fost un om exemplar, fără să exagerez: iubitor peste măsură, iertător și grijuliu cu fiecare în parte, mai puțin cu el, tocmai cu el care merita cel mai mult. Aș vrea să dau timpul înapoi cu 7 luni și 1 zi….. Aș schimba atâtea.. Doamne, cât aș vrea! Mi`aș mai scurta viața pentru a`i da de la mine.. I`aș da`o pe a mea în schimbul vieții lui.. El a lăsat 2 îngerași în urmă.. Eu n`aș fi lăsat nimic. Sau putea fi totul bine, într`un final. Zilele astea.. le trăiesc așa.. aievea.. pentru că așa trebuie.. nu pentru că îmi doresc eu.. Aștept să treacă fiecare val prin mine, eu sunt o stâncă de pe malul mării, în care a rămas încrustat numele și tot ce ține de ALIN. Nimic nu va șterge nici ultimul gest al lui, nici amintirile cu mine în cârca lui, sau imaginea pe care o am întipărită în minte: mi`a făcut cadou (fără nicio ocazie) albumul lui Sișu (Strada mea), era după-amiază, dormeam, simt cum mă trezește ușor și, cu un zâmbet larg, îmi flutură prin fața ochilor albumul sus amintit; am făcut ochii mari și am zis: Moaa! Hai s`o ascultăm! .. Aceeași bucurie imensă mi-a făcut în momentul în care mi-a dăruit albumul ”B. U. G. Mafia prezintă Casa”, când am făcut 15 ani.. Era foarte fericit când mă vedea fericită.. Ar fi făcut tot pentru mine. Și eu la fel pentru el!!! Și el știa că îl iubesc, că țin la el, că nu sunt atât de rea pe cât se spunea. Spunea tuturor: „Las`o, bă, că ea zice din gură, dar nu are suflet rău!”.. Dintotdeauna s`a mândrit cu mine: „Sor`mea face, sor`mea drege” de parcă nimeni nu ar mai fi avut soră ca a lui. Și ce îi plăcea cel mai mult? Să reamintească oricui că EL M`A CRESCUT! Era sentimentu` suprem pentru el! Știa că eu sunt cum sunt datorită lui. ȘI NIMENI NU POATE SĂ CONTESTE LUCRUL ĂSTA! Lui îi datorez atâtea: sunt atât de naturală, nebună și copilăroasă numai datorită lui – pentru că așa era el – spontan, copilăros de nici nu ziceai că ne despart 9 ani.. Glumeț, zâmbitor, de viață.. În mintea mea așa va rămâne mereu: RÂZÂND! Simt cum mă sparg în bucățele mici, mici de tot, aproape la fel de fine ca particulele nisipului unei clepsidre, atunci când îmi aduc aminte de el.. Partea de sus a clepsidrei e plină cu amintirile cu el – zâmbesc. Dar o dată trecute prin filtrul rațiunii, prin conștientizarea realității, începe durerea surdă care urlă, țipă, îmi sfâșie sufletul de nu mai rămâne aproape nimic. Mai există o persoană care merită numai bine și numai lucruri dumnezeiești – Mama. Ea mă face să`mi adun de pe jos zdrențele sufletului, să le cârpesc și să`mi acopăr imensul vid dinăuntrul meu.. Am zis să mă abțin cât pot eu de mult și să nu mai plâng. Și în vise mi`a zis să mă liniștesc, să nu mai plâng atât de mult – îl întrista foarte tare chestia asta. Și așa e de când îl știu – să nu cumva să mă știe supărată sau să vadă lacrimi în ochii mei. Făcea crimă! .. Nu am cum să nu plâng.. chiar deloc.. Plâng când simt că tensiunea interioară întrece limita.. Și trebuie să se reverse cumva în exterior. Indiferent că asta se întâmplă în metrou, pe stradă, la calculator sau în vis.. Sunt 7 luni în care am trăit teleghidată.. Mi`e imposibil de greu fără Alin al meu. Nimeni nu are habar ce și cum mă simt.. Dar nici nu pretind, nu doresc cuiva să simtă ce simt eu.. Cică cu timpu trece. NU`i adevărat! Pentru mine, tăișul sabiei e la fel de rece ca atunci când Mihai mi`a dat vestea.. Repeat pe melodia asta: „Știu că viața merge înainte, Așa trebuie să fie.. Știu că toată lumea spune De ce oare tocmai mie?? Încerc să nu arăt mereu cât de mult mă doare.. Și aștept la fel ca toți să apară raza de soare!’..

Eu spun și voi spune întotdeauna cu mâna pe inimă: SUNT ȘI VOI FI ÎNTOTDEAUNA, DAR ÎNTODEAUNA MÂNDRĂ DE FRATELE MEU! Odihnește`te în pace, frate! Fie ca Dumnezeu să aibă grijă de tine!”

Între timp, viața a mers înainte. Luna asta se fac 3 ani de când nu îl mai am pe Alinu. Și 2 ani de când s-a dus și tata. Fiecare început de an înseamnă o pomenire. Pentru veșnicie! Sentimentul nu s-a schimbat. Durerea nu s-a domolit, nu s-a schimbat nici ea. Și așa va rămâne până la sfârșitul zilelor, al Timpului.

Comentarii:

Un comentariu “7 luni.. (20 august 2010)”

Loc de dat cu capul