Aferim mie! Am ascultat un film.

Vă anunțam în urmă cu ceva timp că va avea loc, în București, un festival de film. Nimic nou până aici. Dar atât de tare îmi place să povestesc oamenilor despre Festivalul Național al Filmului pentru Nevăzători (#fnfn), mai ales ca să le văd reacția după vreo 3 secunde: Huh?! Cum vine asta, băi nene? Cum adică, film pentru nevăzători? Și atunci le spun ce v-am spus și vouă aici. 🙂

Bun. Și mi-am zis că, dacă tot am scris despre evenimentul ăsta și am mai făcut și o facultate cu profil psihopedagogic (deci nu sunt străină de această afecțiune), am mers și eu acolo, la Cinema Muzeul Țăranului. Împreună cu Sorina, bineînțeles.

Ajuns, intrat, așezat pe locuri. Multe, libere. Lumini stinse, oameni purtând ochelari fumurii sau cu dioptrii foarte mari, plus oameni fără deficiențe de vedere, curioși, mai ales empatici. Mai mulți pe margine, în șir indian. Emoții.

În întunericul care cuprinsese sala, vedeam lumini verzi ce răsăreau printre rândurile de scaune. Mi-am zis că trebuie să fie ceva legat de căști. Am întrebat în față și domnișoara mi-a confirmat: nu trebuie decât să ridicați mâna, iar un voluntar vă aduce dispozitivul. Și așa a fost.

Mi-am potrivit casca, volumul și mi-am scos agenda. Nu mi-am notat nimic pe hârtie. Dar le am în cap. Uite-mă cum scriu! 🙂

Shhh, că începe. Generic, nume derulate pe imagini alb-negru – foarte bună alegere pentru o deschidere de festival de film pentru nevăzători. Am citit în aceste nonculori mai mult decât o trimitere în răstimpuri a celui ce vizionează filmul. 🙂 Fundal cu ciulini clătinați de vânt. Opa, zic. Aud descrierea. O voce descrie detalii, imagini, reacții, intenții. Îmi place.

Am fost atentă din cale afară și, din când în când, mai închideam ochii ca să văd cum e să asculți un film, literalmente. Nț. Nu-mi ieșea. Că nu mă puteam concentra să ascult, voiam să văd. Ochii îmi cereau imaginile care stârneau atâta râs în jurul meu. Îi deschideam și îmi părea bine încă o dată că sunt sănătoasă. Măcar din acest punct de vedere. 🙂

Filmul pe care urma să-l vedem a câștigat Ursul de Argint la Berlinala 2015. Așa că am avut pretenții încă de la început. Pretenții, nu prejudecăți. 🙂

Unul dintre cele mai de amploare proiecte cinematografice românesti din ultimii ani, Aferim! este un un film istoric a carui actiune are loc în Tara Româneasca în 1835. Zapciul Costandin, însotit de fiul sau, cauta un rob fugar. (Cinemagia)

Ei au zis rob, dar în film e țigan. E țigan și așa i se spune. Și se vorbește pur românește, neaoș, folosindu-se cuvinte din popor. Direct. 😀

Echipa din spatele filmului a reușit să redea acest limbaj într-un mod atât de autentic, stârnind hohote de râs în sală, creând o atmosferă destinsă. Dar și distinsă, dacă vreți. Nu știu ce au putut surprinde ei în traducerea în engleză afișată pe ecran, dar, din ce am văzut, nu prea au reușit să redea, măcar pe departe, convorbirile spumoase dintre personaje. Nici nu aveau cum. 🙂

Pe parcursul călătoriei întreprinse de Ioniţă şi tatăl său, ei se întîlnesc cu un popă altfel (interpretat de Alexandru Bindea), care vorbește întruna, domnule, despre cum ţiganii sînt fraţi cu Necuratul, despre cum evreii beau sînge şi alte aberaţii care fac personajul din ce în ce mai ridicol, dar totodată amuzant, iar comicul de limbaj îl fac un pic simpatic. :))

„Aferim! este şi un film foarte amuzant, în care realizatorii au făcut eforturi mari de reconstituire a unei limbi române vechi, folosindu-se de texte vechi din autori precum Budai-Deleanu, Creangă sau Nicolae Filimon. Se rîde şi se înjură copios, evitîndu-se totuşi vulgaritatea, povestea căpătînd şi accente burleşti. Decorurile şi costumele extraordinare, precum şi lipsa muzicii nondiegetice vin să completeze o imagine a lumii de început de secol nouăsprezece cu grad înalt de autenticitate.” (Observatorul Cultural)

Am văzut alb-negru timp de două ore pentru ca, atunci când am ieșit din sala de cinema, să mă pot bucura mai intens de culorile vii din jurul meu.

La final, am profitat de ocazie și am făcut o fotografie cu domnul „preot” Alexandru Bindea, fără să cred, totuși, că voi avea 10 ani de ghinion. Ba dimpotrivă. 😀 Alte imagini, pe facebook.

M-am bucurat foarte mult de această inițiativă a Fundației Cartea Călătoare și o apreciez, chiar dacă nu beneficiez în mod direct de ea. Nevăzătorii nu așteaptă compasiunea nimănui, nu au nevoie de milă, ci doar de ajutor și implicare. De neuitare. Cu toate posibilitățile tehnologice din jurul nostru, ar fi păcat să privăm niște oameni normali, dincolo de orice deficiență, de bucuria de a ieși la un film.

Te-ai gândit vreodată că mâine ai putea fi tu cel care ar fi nevoit  să asculte un film?

Comments

comments