Filosofie pe genunchi

Arată-ți rănile. M-am plictisit de ale mele.

Arată-ți rănile. M-am plictisit de ale mele. Vorbesc mereu de pansament din flori și zâmbet, dar nu mai au niciun efect asupra mea. Mă simt mai bine când le ofer. Îți oblojesc rănile așa cum știu eu mai bine, uitând de ale mele.

Murakami zice bine: „Dacă tu îți amintești de mine, atunci nu-mi pasă dacă toți ceilalți m-au uitat”. Dar ce mă fac eu cu gândurile astea ale nopții ce-mi țin mintea trează până târziu, deși se știe că oamenii triști dorm mult. Din nou îmi iau insomnia de mână și ne plimbăm prin parcuri pustii, sub cerul negru stropit cu stele… Îmi deschid sufletul cât să ia un pic de aer, îl vreau proaspăt și curat. Apoi închid fereastra în care mă oglindesc – mă sperie chipul palid ce se reflectă poetic pe gheața oglinzii. „Sunt bine. Nu m-ai uitat.”

M-am retras în lumea mea de mai multe ori. Nu te-ai întrebat de ce, nu ai vrut să simți. Te-ai înconjurat cu un zid dinainte să ne întâlnim, iar eu nu am avut timp să-l dărâm sau măcar să-l sar – eram prea ocupată în a-l ridica pe al meu… Așteptam de la tine ceea ce tu credeai că trebuie să fac eu. Nu ne-am dat timp, mai mult ni l-am furat…

Am venit fiecare cu forțe armate de parcă am vrut să purtăm un război, nu grija unul altuia. Iubirea nu e așa ceva. Poate că eu nu am aflat nici până acum ce este iubirea (altfel nu scriam asta), dar știu sigur ce nu e – iubirea nu-i mândrie, nu se exprimă prin orgoliu, iubirea nu izgonește, nici nu atacă, nici nu pleacă. Iubirea e blândă, vindecă răni, alină dureri vechi, păstrate în cele mai dosite sertare ale sufletului… Iubirea e sinceră și devotată. Citește cu atenție, nu zbura cu privirea doar așa, fugitiv, peste cuvinte. 🙂 Iubirea este îndelung răbdătoare.

Am auzit astăzi ceva extrem de interesant. Se spune că pentru a avea o relație de succes trebuie să învățăm să ascultăm activ. Doamne, păi, de câte ori nu am zis și eu asta? Nu sub aceeași formă, dar fix aceeași idee: de cele mai multe ori, din păcate ascultăm doar ca să știm ce să răspundem, nu ca să găsim soluții… Trist.

Trăim într-o lume nebună, toți știm asta. Și e din ce în ce mai greu, parcă, să-ți găsești un colț de liniște. Iar atunci când abia-abia ai aflat un locșor sau un mod în care să te simți liniștit, literalmente liniștit, bineînțeles că este foarte greu să mai ai răbdare să construiești ceva alături de cineva care îți este complet străin. Știi și tu gândul acela ce-ți omoară cheful de viață: oof, iar să o iau de la capăt cu altcineva?… Nu, nu cu altcineva. Cu acel cineva.

i am a spacebound rocketship

Îmi știu rănile pe de rost – unele-s mai noi, altele vindecate bine. Pe unele nici nu mai știu cum le-am căpătat, altele au apărut provocate de mine însămi, altele… poate karma e de vină. Știu sigur că îmi sunt acolo rănile, le simt la fiecare mișcare și între două-trei bătăi de inimă. Experiențele trecute mi-au desenat un model aztec pe suflet și aștept persoana care să învețe să deslușească semnele alea la fel ca un primitiv ce descoperă mâzgăleli pe un perete de peșteră și încearcă să le găsească un sens…

Îmi visez rănile, le știu pe de rost. De aceea mă simt mai bine când te ascult vorbindu-mi despre tine. Despre defecte, nostalgii, hobby-uri sau cicatrici – orice, dar arată-ți rănile. M-am plictisit de ale mele.

Comentarii:

3 thoughts on “Arată-ți rănile. M-am plictisit de ale mele.

    1. vezi să te uiți la filmul ăla de care îți spuneam. când ai timp, bineînțeles. 😀

      l-am găsit și pe poetul ăla de care ziceai că mai și repăie. e bunuț, da. 😀

Loc de dat cu capul