Cărțuială

Bacovia al meu!

Dacă ai intrat de mai multe ori pe aici să mă citești, cel mai probabil nu ai putut rămâne indiferent în fața pesimismului meu, al negrului din versuri sau al subînțelesurilor cu iz de tristețe autumnală ce mă caracterizează ca om al literelor, mă feresc de (termenul) scriitor. 🙂 Bine, sunt și foarte multe postări vesele, care mă caracterizează la fel, dar la fel de bine. Depinde în ce stare mă găsește verbul scribo, -ere. Hehe!

Bineînțeles că este vorba despre o stare de nefericire (de moment, poate) de cele mai multe ori. Poate fi vorba și despre o oarecare predispoziție a mea față de obscur, mister, întunecat. Dar, pur și simplu, au existat scriitori pe care i-am simțit aproape fără să fie nevoie să citesc pagini de comentarii despre ei. De fapt, cred că și ăsta e secretul: i-am simțit eu cu mine, nu prin mintea altora. Am rezonat cu sentimentele lor fără să știu că, de fapt, pe multe nici nu le trăisem eu, ca experiențe personale. 🙂 Până la un moment dat.

Așa că Bacovia îmi este, alături de Cioran, un fel de mentor al stărilor mele anxioase, al nevrozelor de care nu sunt ocolită în niciun anotimp, al momentelor lacustre din calea existenței mele pe aici – între pământ și lună. Cu majuscule.

Bacovia al meu împlinește azi 134 de ani. Nu zic nici că ar fi împlinit, nici că „atâția ani au trecut de la nașterea marelui poet”. Bleah! Bacovia îmi trăiește, nu-l simți? Eu mi-l asum, de-aia scriu ce scriu.

În Jurnalul Oanei Pellea am regăsit o descriere care mi-a rămas întipărită în minte mai ceva ca un tatuaj pe creier:

Bacovia e o stare. Întâmplător a fost numele

O perspectivă inedită. Mi-a plăcut.

Despre George Bacovia se găsesc multe chestii pe internet – nu mai e ca pe vremuri când, dacă voiai să afli mai multe, trebuia să bați drumuri prin biblioteci. Cu toate astea, interesul era mai mare atunci.

(Ți-am zis că-mi place să citesc memorii? Poate chiar mai mult decât beletristică. Pentru că memoriile sunt personale, sunt bucăți rupte din inima unui autor și trimise mai departe întru eternitate – frânturi de suflet. 🙂 Gata, închid paranteza.)

Astăzi o să-l ascultăm împreună și îl vom simți. Ah! Momentul acela când i-am auzit glasul citindu-și propriile poezii.. 🙂 Dacă vă întrebați ce cadou vreau de ziua mea, ei bine, Bacovia are un audiobook.. Ehm :”>

Pe lângă acest video, am să amintesc patru poezii (doar!) pe care abia le-am ales. Aș putea să le pun aici pe toate, din fiecare simt câte ceva. Normal.

Bineînțeles, no comment. Că nu dau meditații pentru bac. :))

Nervi de toamnă

E toamnă, e foşnet, e somn…
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol…
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate –
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează –
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

____________________________________

Veritas

Doamne! necesitatea unui vin…
Şi-a gândului culmi de poezie –
Oare pentru ce, mai mult, acest suspin:
… Că totul, poate, e-o repede magie.

Ca în tăcerea gravă a unui dom,
Viaţa pare-a trece fără nici un sens…
Şi acele aşteptări a vieţii de om, –
… Sana mens!

____________________________________

Unei fecioare

Duduia veșnic citește;
Știe clavirul, pictează
Și nopți de-a rândul veghează,
Și poate, de-aceea slăbește.

Se crede, și unii o spun
Dar totul rămâne secret
Duduia visează-un poet,
Bizar, singuratic, nebun.

____________________________________

Ego

Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie –
Si tot mai mult
m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât
de bine –
Aceeași nepăsare
De oameni, și de tine.

Comentarii:

4 comentarii la “Bacovia al meu!

    1. da, m-am gândit să relansez partea aia a blogului pentru că îmi place poezia, o citesc, ba o și scriu, de ce să nu vorbesc mai mult despre lucrurile frumoase pe care le apreciez?
      ceva-ul dark vine din înțelesuri, eu nu-i atribui niciunul. 🙂

Tu ce părere ai? :)