Poezia săptămânii

Ca să înțelegi cât de genial a fost, într-adevăr..

Tot mă dau aici de ceasul morții cu poezii, versuri, cu poezia săptămânii, cu deliricele mele, dar, în afară de cele din urmă, celelalte nu prezintă mai deloc interes pentru publicul larg. Din păcate! Eu voi continua pe acest drum – atât cât îmi permite timpul (același motiv ca și în cazul tău, da), citesc volume în versuri, mai public și aici câte o opinie inopinată, vreo recenzie… În fine.

Ideea de azi este următoarea: că prea s-a pus praful gros pe chipurile de piatră, pe busturile din fața caselor de cultură, ale marilor scriitori din țărișoara noastră. Uite, ca să înțelegi câte de genial a fost Eminescu, mă voi folosi de o postare de pe feisbucul Lorenei Lupu (am mai scris eu câte ceva despre ea aici și aici):

Glosa e un tip de poem cu formă fixă care şi-a cunoscut gloria la curtea Spaniei, începând cu secolul al XIV-lea. Există o strofă iniţială (cabeza), cu versurile ABCD, apoi se scriu câte patru strofe al căror ultim vers e A, B, C şi respectiv D şi se încheie cu strofa iniţială, cu versurile în ordine răsturnată. DCBA.
Dar pentru că Eminescu a făcut-o cu opt versuri iniţiale (ABCDEFGH), opt strofe intermediare şi strofa finală cu cele opt versuri în ordine răsturnată (HGFEDCBA) perfect coerente, am decis să merg pe mâna bardului naţional.

Acum… recitește! Inițial, patru versuri, la la la, ajunge la opt și-s perfecte. Băi, nu mai da ochii peste cap! Omul ăla chiar a dus poezia la un alt nivel.

Hai să citim împreună, cu voce tare, următoarele versuri și-apoi să-mi spui tu mie că nu ți-a plăcut! Dar să le citești! Ți se pare că-s multe, dar curg repede pe sub ochi. Hai, hai! Cu voce tare:

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Mihai Eminescu – Glossă

autumn-light-flower-wide (Medium)

Comentarii:

Loc de dat cu capul