Panseuri

Cerne-mi faptele de vorbe..

Am zis că voi lăsa foaia goală ori de câte ori aș dori să scriu despre tine. Să o dezbrac de litere și să le arunc pe podeaua privirilor mele. Să râd de ea și să o întreb: De ce mi te așezi iar sub degete, copilă nebună? Ea să rămână tăcută, chircită pe o jumătate de pat la fel de goală.

Am făcut asta de nenumărate ori.

Am amânat, am descoperit lucruri noi, am lăsat-o goală, înghițindu-mi gândurile unele după altele, ca un fenomenal autocanibalism la care se oripilează orice vis sau gând pozitiv și fuge. Rămân în urma lor doar idei ciopârțite, miezuri de sentimente, fetuși de iubire.. Mâini împreunate se zbat pe cimentul frigorific cu care-mi este pavată rațiunea. Retezate de la genunchi, picioarele dau să se apropie, dar văd doar un vals al morții. Am lăsat foaia goală, dar am visat urât.

Și…

Cine a mai stat să gândească la suflete ce zbiară din străfunduri de metrou, dimineața, când nici cafeaua nu și-au terminat-o și s-au văzut ieșind pe ușă în grabă, gonind spre nicăieri cu o dorință acerbă de viață, o nouă viață. Sau una cât nouă.. Își fac planuri pentru mâinele ce-i aduce cu încă un pas mai aproape de cancer. Sinonim cu moartea. Îi aud cum țipă cu privirea în telefoane. (Eu sunt la fel ca ei, dar țip la foi goale și le arăt cu degetul că-s nebune. Umblă pe sub gândurile mele și se pătează cu sânge de caracatiță.) Să apuce litere muribunde, să apuce cât opt.. Iar ei zbiară ca apucații. O viață și-au pierdut-o.

Astăzi, perfecționismul meu s-a sinucis.

În condițiile create de altcineva, a apăsat el însuși pe trăgaci, lăsându-și trupul străveziu să pice în gol de la înălțimea așteptărilor mele cele mai semețe. Nu mai tind către nicăieri, îmi zic. Și iată în fața mea cum se despart mări în două. Văd tălpi pe poteca asta – au mai încercat și alții să se lase conduși de perfecționism. Dar azi s-a lăsat înghițit de ape. A plouat peste mine și orașul meu, și ploău uc perf ecțiuni s ferice dez Văluind impErFectul din tOt. Dar e fascinant cum mă văd mâncând muze ude, lăsându-le apoi să-mi urce în tălpi, să mi se cuibărească-n doze mici în fiecare atom. Ploaia.. AAh! AAAh! Ploaia asta care ne conduce tot mereu către interioare. Câți poeți mi-au cântat-o, câți au terfelit-o, câți au suspinat-o.. Desfrânato! Des, frâna ta.. ne-a oprit pe amândoi din a completa foi goale, rupte dintr-un caiet studențesc. Ce proști!

(fiori reci mi se plimbă pe șira spinării la fel ca atunci când faci duș și lași apa caldă să curgă doar pe picioare.)

Mă înghite căscatul nopții și îi simt măselele cum îmi scrâșnesc în tâmple. Dormi, îmi spun. Adormi, îmi spui când par că visez. Și gata somnul. Fugi cu el prin văi de piele, curbe de pori deschiși îți stau sub atingerile diafane, așa cum încă le mai simt pipăind un tricou alb și-o cană cu mâner albastru. Cafeaua ochilor mei ar vrea laptele pielii tale și zahărul din săru.. Bleah! Am crezut că doar gândesc asta și nu apuc să scriu.

– Vorbește-mi, ți-am cerut cândva. – Dar tu cere-mi fapte, nu vorbe… mi-ai răspuns.

Ți-am zis că voi lăsa foaia goală… Dar tu cerne-mi faptele de vorbe.

Comentarii:

Un comentariu “Cerne-mi faptele de vorbe..”

  1. Asta da scrisoare catre cineva.
    Ajuns aproape de finalul textului, am dat de perete cu cana de cafea, involuntar si speriat. De ce? Poate ca era albastra, poate de asta. Am realizat ca am fost inselat, nu bausem cafea, ci sange de caracatita. Pacat ca eu nu am pagini albe, goale… Si, acum nu mai am nici sangele de caracatita. Frumos de tot, dra.

Loc de dat cu capul