Panseuri

Grădina mea secretă

Am adunat în mine zeci de ani. De animale, adică. Pe unele am reușit să le îmblânzesc. Prea mușcau din fierul rece al zăbrelelor și urlau noaptea la lună. Cu răbdare, am reușit să intru în cușca sentimentelor și le-am mângâiat pe creștet. Țineam în palme inima. A mea și a lui, pe jumătate mușcată. Nu știam să mă joc frumos.

Nici acum nu știu..

Am auzit, de-a lungul timpului, țipete groaznice și răcnete jelite, blesteme venite din gură de moarte. Vreau să cred că nu veneau din mine. Poate mă învecinam cu alte grădini secrete și m-am molipsit. Vântul de aprilie poartă cu sine, dintr-o grădină într-alta, polenul simțirilor. Din miez de ființă, din frunză vie, din mugur crud de martie, am încercat să las să se rupă din mine doar crenguțe de măslin. Deși, de foarte multe ori, mi-am apărat grădina îmbrăcată în armura cavalerului medieval. Da, am visat mereu să înfrunt morile de vânt.. Nu m-am vrut atinsă de alte seminții. De teamă, poate. Și din orgoliu, recunosc. Grădinița mea trebuie să fie cea mai frumoasă. Dar vai, ce urlete îmi tulburau nopțile.. Și încă trebuie să mai mângâi pe creștet câțiva ani. Animale, adică.

Tot la lună urlu și acum.

În grădina mea secretă cresc cactuși. Tânjesc după căldură, își întind brațele după afecțiunea soarelui din veselie, dar primesc drept răspuns un „Au!”. Ei nu pot fi altfel. Au ace în loc de frunze. E o formă de autoconservare. Unii i-ar spune autosuficiență. Iar eu le-aș da dreptate. Dar să nu uiți că ei, cactușii mei cei dragi, înfloresc frumos. Și își mențin florile ca nicio altă floare (ce mi-ar plăcea) – timp îndelungat, colorate au!țipător, însuflețindu-mi colțul de rai.

Apoi, coborând și mai adânc, cu fiecare nivel din mine, am găsit petice neumblate, cu pământ de soi, odihnit, negru, tocmai bun de folosit. Am avut grijă să plantez semințele iubirii de sine, mai întâi, să le las apoi să-și tragă seva din esența mea de om. Da, am avut grijă să le ofer lumina unui zâmbet de copil.

Nu l-am lăsat să moară. Chiar dacă n-a putut să nu doară.

Lasă-mă să-ți mai spun, te rog! Grădina secretă are un gard viu, dar îl poți vedea doar dacă te poftesc înăuntru. Altfel, dai cu capul de un zid. Zidul cu parazăpezi. Așa știu eu să mă feresc de frig. Psst! Hei! Mă mai urmărești? Gardul meu mă ferește pe mine de toate relele. Știi ce zic? Sau așa îmi propusesem eu. Înger, îngerașul a dispărut pe la 11-12 ani. De atunci, doar îmi imaginez că încă e acolo. Mult mai târziu, mi-am adoptat noii păzitori. Au colți, gheare, dar le folosesc doar la plăcintuțe, dimineața, când ne iubim. În grădina secretă le am pe Neagra și Sissy. Le-am spus generic „pupeze”.

Ele sunt pianul din garsoniera de la etajul cinci, construit în jos, în minele meu.

De astăzi într-o lună (plină), grădina mea face 30 de ari. Ne mai citim (și/până) atunci. Înfloritori.

Comentarii:

Loc de dat cu capul