(de)Lirice

happy end, totuși?..

m-am descărnat în fuga mea spre tine
purtându-mi oasele prin pânze străine,
mi-atârnă pielea în cârligul tău sever –
„vreau fericire, dar mi-e frică să mai sper”
scriam cândva, pe vremea când trăiam
fericirea-n stare pură și nici nu știam..
cât de cinică e viața, îți dă, dar îți și ia
ochii lucidității: ai, dar nu poți vedea asta.

m-am împiedicat de cranii împuțite,
de patima din suflet, unghii înnegrite
în miez de stern le am adânc înfipte,
sentimente tot omor, dar astea nu-s delicte.

așa văd în ochii tuturor, trecem cu vederea
și plânsul, și suspinul, și jalea, și căderea.
ne-am obișnuit cu răul, nu căutăm plăcerea.
nu mai suntem la școală, dar învățăm scăderea –

oamenii intră și ies de la ore pe capete,
absenți nemotivați, i-ai pune să repete
vreo clasă sau două, să tot consume crete,
să-i scoți la tablă, ei să nu știe, iar tu să scrii caiete
de rânduri neînțelese – ce vrei să spui, poete?
dar tu îi lași în pace, urmezi cărări prea drepte
pentru coloanele prea strâmbe să poată înțelege..

mi-am scos ochii din orbită și i-am făcut ca luna,
triști c-un strop de negru, goi pentru totdeauna.
mi-am topit și buzele să nu-ți mai prindă forma,
azi îmi tai și capul, de-acum preia tu cârma..

Comentarii:

Loc de dat cu capul