Despre mine și ce lucruri minunate fac eu / Frânturi de suflet / Panseuri

Încă două zile. Și gata.

08.07.2015 – miercuri

Azi am consumat. Energie și ceva mai multă mâncare. Asta e de bine, chill. Dacă ai ști. Dar nu știi și e mai bine. Astăzi nu am mai privit în urmă să văd ce las după mine – privirea dreaptă, coloana dreaptă, am cotit la stânga. Am simțit că trebuie să privesc tot înainte. #goodvibe

Tot azi am început ceea ce nu trebuia să încetez a face vreodată – m-am concentrat pe ideile mele, pe ceea ce vreau eu să fac, evitând a face planuri. Deși, în linii mari, hotărârile sunt deja luate. Și dă-i, și-aleargă, și gândește-te…

Mi-e greu, îmi tot spuneam. Și nu mă refeream numai la durerea de picioare.

Mă sufoc, mă gândeam. Deși respiram perfect normal…

Alergam prin parc fără vreo țintă anume, eram mai mult în recunoaștere. Zic, ia uite ce asemănare cu viața mea de acum… Să alerg în neștire, să-mi treacă oameni prin poteci, dar să mă lase rece cu tot cu problemele pe care și le cară în spate de la prima oră. Fac stânga, dreapta, ocolesc, sar gardul. Un milițian se uită curios – nu m-a mai văzut până acum. Nici eu pe el și nu îmi pasă. Stai, nene, liniștit că nu mănânc lebede.

Fac diferite alegeri și ajung departe – tocmai pe partea cealaltă a parcului vecin.opisicaneagra.ro IMG_1283

Fac o poză să o am în telefon în caz că. Apoi mă întorc. Nu e bine așa. Dar cum altfel? Nu știu. Taci și aleargă.

Melodia pe care am ascult-o în heavy rotation cât am alergat:

Efectiv, rupe.

Pauză. Poză pe facebook, postat video-ul de mai sus, continuă alergarea. M-am gândit că e bine că sunt singură. Alergatul îmi este la fel de intim ca și scrisul – nu te uita la mine când scriu că pierd ideea. Lasă-mă să te uit cât timp creez, apoi om vedea și de altele. Când fug, e clar că vreau să fac asta singură. Ca pansament.

Am verificat distanța. 4 km și ceva. Bun. Cu drumul (pe jos) până acasă, aia e. Prima zi încheiată cu succes. Și febră musculară. Mai vreau.

10.07.2015 – vineri

Aceeași alarmă. O opresc și mă rostogolesc din pat. Mă dau jos aproape voioasă – azi mă răsfăț din nou. Cu beatitudine, cu muzică în căști, cu versuri repetate în gând (sper!) și dispoziție bună. E răcoare, a mai plouat și parcă ar mai vrea. Febra musculară nu mi-a trecut. Parcă s-a accentuat. Fiecare șiret de legat e o pedeapsă. Umerii mă dor, dar grăbesc pasul. Trec pe lângă oameni la fel de grăbiți ca mine. Parcă nu mai am răbdare să se facă verde semaforul ăla…

Trec pe lângă Mc și nu poftesc la imaginile din reclame. Mă gândesc numai la cât de bună e apa aia rece pe care o beau când ajung acasă. Zâmbesc și mă gândesc că evoluez înspre o stare mai bună. Din toate punctele de vedere. Am speranța că, într-o zi, toate se vor așeza. Ia-le mai ușor, nu te mai stresa! Acum încep să înțeleg… Zâmbesc din nou.

Încep să alerg până ajung în parc. Nu mai am răbdare, am zis? Nu stau bine la capitolul ăsta, dar lucrez. Deasupra răbdării mele scrie mare pe o plăcuță galbenă: șantier în lucru.

Mă gândesc că s-a mai dus o săptămână. Se apropie septembrie. Cum se dau toate peste cap numai cu un gest, n-aș fi crezut. Nu-mi plac jumătățile de măsură. Când zic că nu-mi plac, se subînțelege că nici nu le accept. Liberi.

Am fost la film, trebuie să povestesc despre el. O întreagă aventură. O viață transformată în vis, iar visul în realitate. Mi-ar plăcea…

În căști, vocile sar gardul timpanului și îmi ajung direct în amintiri. Cu viteza gândului, îmi apar și îmi dispar imagini alandala. Închipuite, majoritatea. De genul cum ar fi dacă… Și mai accelerez un pic, poate-poate las în urmă astfel de gânduri. Oricum, ele nu-și au rostul. Nu-mi place să visez cu ochii deschiși. Poate întredeschiși…

Mușchii întinși și încinși îmi dau semne de amorțeală. Hai, încă puțin, îmi zic. Melodia asta și plec. 🙂


Am mai scris despre zilele de alergat aici și aici. Mă opresc. Deocamdată. Iau o pauză de la (de)scris frânturi de suflet. De alergat nu mă las, nicidecum. 🙂 Take care! Y’all!

Comentarii:

2 comentarii la “Încă două zile. Și gata.

Tu ce părere ai? :)