Kaffia la Ybrik.

Povestea Kaffiei a început într-o lume îndepărtată, atât de îndepărtată încât nu o puteai cuprinde nici măcar cu întreaga-ți minte, încât soarele era mai aproape și ardea mai puternic în ținuturile acelea, iar pietrele se măcinau toate sub sulițele încinse ale acestuia. Totul era deșert. Totul, cât puteai vedea cu ochii.

Pe cât de liniștite păreau dunele de nisip, ele prindeau viață ziua în amiaza mare, sub dogoarea ce desena în aer o infinitate de linii curbate. Oazele erau animate de vocile bărbaților cu păr de abanos și priviri flușturatice. Femeile erau frumoase, atât de frumoase încât nu li se permitea să umble dezgolite aproape deloc. Ochii lasă-i, le ziceau mamele când le pregăteau de măritiș, ochii lasă-i liberi! Și ce ferestre…

Într-o zi, șeicul a văzut: tânără venită să ia apă, cu pielea perfect întinsă peste chipul limpede, mângâiat de soare, înrămat perfect de câteva șuvițe rebele, negre, desprinse din coada de sub văl. Picioarele s-au lăsat a fi văzute puțin când se aplecă să-și răcorească tălpile lângă fântână, iar mâinile lungi desenau în aer urme ale unui descântec într-ale dragostei inocente. Era Kaffia, avea să afle el, Bob Ybrik.

A trimis după ea, o voia acolo, sub acoperișul său, alături de celelalte soții. A ajuns în fața lui, iar atunci a înțeles: Kaffia avea o personalitate puternică, voia să se exprime cu orice preț. Suavă, senzuală, cu buze moi, cărnoase, cu priviri ce trădau o minte ascuțită, cu un trup fără greșeală și un pântec roditor, ea avea să devină, în scurt timp, stăpâna casei.

Toate celelalte au început să fie roase de invidie. Dar ce a făcut ea de a reușit să-i sucească mințile șeicului? Sigur îi pune ceva în cafea.

– Ce complot nenorocit. Zici că vorbim de Suliman Magnificul și intrigile alea din filmele indiene. Alea de îi surprind și pe actori câte cinci secunde după fiecare replică.

– Ha, ha. Not funny. Stai să vezi. Ceva și mai mișto se întâmplă..

Nu era greu de ghicit: Kaffia era preferata casei atunci când venea vorba de licoarea fermecată a dimineților în doi. Cu aromele ei orientale, cu mișcările lejere ca aburii fierbinți ai cafelei, cu șoaptele îmbietoare ce-și găseau trup între buzele ei, aceasta începuse a pune suflet în ceea ce făcea – avea atâtea de oferit, încât nu le putea ține numai pentru ea. Astfel, încăperile unde își petrecea timpul deveneau mai pline de viață, iar energia lui Ybrik depindea de asta.

Toate bune. Până într-o zi, când TchaiLa Ybrik, prima soție a lui Bob, a mers la casa Kaffiei și a început să pună întrebări. Cine este, cum a crescut și de unde a învățat ea să fiarbă așa cafeaua șeicului. Atunci a aflat secretul: Kaffia avea mamă turcoaică: Cafetiera Arzum, pe numele ei de fată: mOkka.

– Ha, ha! Asta sună mai mult a denumire de magazin online de cafetiere! :))

– Ete, na! Taci și ascultă! 😀

Arzum mOkka era o femeie extrem de frumoasă, cu trăsături fine, rotunjimea buzelor îi conturau perfect fața, iar ochii… oh! ochii aceia. Kaffia îi moștenise de la mama ei, cu siguranță. Vii, sticloși, fereastră către Dumnezeu.

– Acum chiar mă faci să gugălesc „reduceri cafetiere”. Poate găsesc și eu o poză, ceva.

– Revino-ți.

TchaiLa Ybrik și-a căutat răzbunarea și a încropit un plan diabolic prin care să o detroneze pe Kaffia de pe piedestalul inimii alesului ei. S-a gândit că ar putea să-i fure cafeaua și să-i pună în loc năut. Zic și băut. Ăă, făcut.

A doua zi, în timp ce Bob își aștepta soția cea tânără în salonul mare, printre perne colorate și perdele străvezii atârnate elegant din loc în loc pe tavan, TchaiLa trăgea cu ochiul la bucătăria Kaffiei și aștepta reacția nervoasă a lui Bob. Care întârzia să apară. Ce dracului?… Nu înțelegea nimic. Dar, din spatele ei, apăru Kaffia și o trase de mână: Tu să nu mai încerci să faci asta cu mine! Nu vei reuși. Mai bine te aliezi cu mine, dar niciodată să nu mă furi. Nu ai să ieși decât în pierdere, Bob-ul e al meu, la fel numele de Ybrik. Ai face bine să nu faci casa de râs. Năut?! Ha, ha, ha… Niciodată să nu mai încerci asta cu mine, ai auzit? Da, mama e turcoaică, să nu uiți totuși: aici am crescut, știu să lupt pentru ce-mi aparține. Acum mă scuzi, trebuie să energizez pe cineva. Și plecă spre șeic, îi oferi un sărut pasional, în timp ce o privea peste umăr pe rivala sa. Câștigase. Pentru totdeauna.

– End of story.

– Cum zici că s-a numit povestea asta?

– Kaffia la Ybrik. 🙂

– Ok, o scriu pe blog. 😀

#1. Proba SuperBlog: O mie și una de… arome!

Comments

comments