Madagascar – jurnalul unui explorator sentimental

Călătoria mea în Madagascar a fost una atipică. Nu e ca și cum aș fi mers până în Turcia sau pe coastele pietroase ale Mării Egee. Am zburat, vorba aceea, peste mări și țări să ajung în a patra insulă ca mărime din lume.

Întotdeauna mi-am dorit să fiu un explorator, să călătoresc prin toate cotloanele lumii și să cunosc civilizații noi pentru mine, dar cu vechi tradiții în spate. Vizionez filme documentare mai ceva ca un cinefil înrăit, ba chiar scriu despre ele pe blog pentru ca mâna mea de cititori să afle măcar așa câteva lucruri despre ținuturi spre care nu putem călători decât cu imaginația, de cele mai multe ori.

Marea Insulă Roșie, căci așa mai este numită, datorită culorii solului, m-a atras prin sălbăticia ei – un loc atât de misterios, aflat departe de civilizație, de confort, de rutina zilnică. Ce îmi puteam dori mai mult?

Am plecat cu un rucsac la spinare, fără vreun plan, doar cu lecturi, impresii de pe forumuri și ceva păreri amestecate și, da, contradictorii în cele mai multe cazuri.

Madagascar – un imens sat

Căsuțe mici din chirpici sau cărămidă, realizată manual în zonă. Nu au ferestre, ci doar obloane din lemn pe care le trag seara, dar din dreptul cărora nu lipsesc niciodată perdelele. Țăranii muncesc din greu pământul, de dimineață până seara, la culturile de porumb, manioc, tabac, orez, cartofi dulci, fistic. Printre coastele de deal ce seamănă cu cele de pe la noi, întrezăresc câțiva bananieri. Oricum, cel mai important lucru în ce privește flora insulei este faptul că în această zonă găsim șase specii de baobabi endemici (adică îi găsim aici și numai aici, nicăieri în altă parte).

Originari din Madagascar, băștinașii vorbesc limba malgașă (Malagasy, pronunțat „mal-gazh”). Peste 80% dintre ei trăiesc din agricultură. Femeile spală hainele pe malul unui râu în care se scaldă copiii, apoi le întind direct pe iarbă. Am impresia că Mada e un imens sat, pentru că nu întâlnesc orașe.

Aceleași femei poartă pe chip diferite desene. Când ajungi acolo, întâlnești diferite simboluri pe care acestea sunt nevoite să le poarte pe chipul ars de soare, conform tradiției locurilor. Am întâlnit-o aici pe Aline, o fată dezghețată, cu vederi moderne: „Viața pentru o femeie singură e dificilă în Madagascar, unde oamenii au prejudecăți. Eu am divorțat pentru că nu suportam să fiu a doua soție, așa cum se întâmplă de multe ori aici, deși lumea se ferește să vorbească despre acest fenomen larg răspândit”.

Comerțul ambulant e simplu și eficient – totul se vinde și se cumpără pe tarabele improvizate la marginea drumului. Cu toate acestea, drumul nu e prea circulat. Viața la limita subzistenței este aici ceva curent. Cu toate acestea, creștinismul s-a potrivit aici ca o mănușă. Ghidul povestește cum aceste triburi (Sakalava) din vestul Madagascarului au obiceiul de a-și îngropa morții cu festivități costisitoare, le fac pomeni fastuoase.

Dacă te întrebi ce am mâncat cât am hoinărit pe cărările insulei, ei bine, pe lângă minunata friptură Zebu (de vită) însoțită de un sos verde picant, Sesika (un cârnat făcut din carne de pui), Smalona (țipar umplut), Lasary (un sos condimentat făcut din lămâie, mango sau papaya și, uneori, din roșii, alune și legume), cel mai mult mi-au plăcut aceste gogoșele mici și apetisante, dulci și sărate, un adevărat deliciu cu gust de banane:

Trei sferturi din populația de lemuri a Globului se află pe teritoriul Insulei Madagascar

Cele mai comice vietăți de aici și de oriunde sunt lemurii. Ce noroc să aflu că aici se află 3/4 din populația de lemuri a Globului, dintre care există 33 de specii endemice. Cele mai cunoscute două specii de lemur sunt lemurul cu coada inelată (eu așa l-am reținut) și lemurul dansator (eu l-aș numi și actor, are ceva din talentul scenic al lui DeNiro).

Locul perfect pentru scufundări

Vremea este frumoasă mai tot timpul anului, iar acest lucru îmi poate permite să fac scufundări: mi-am dorit de copiliță să mă întâlnesc față în față cu peștele-clovn. Așa, să râd de el. 😀

Finding Nemo, varianta Madagascar

Din nefericire, în râu nu mai colcăie crocodili pentru că au fost vânați fără discernământ. Copacii au dispărut în bună parte, pentru că oamenii și-au făcut cabane sau i-au folosit ca lemn de foc. Animalele au fost decimate, așa că acum cele mai multe sunt în rezervații și parcuri bine păzite.

După toate acestea, trebuie să vă mărturisesc: călătoria mea în Madagascar a fost una imaginară, într-adevăr. Dar m-a ajutat foarte mult cartea care dă titlul articolului, Madagascar – jurnalul unui explorator sentimental, scrisă de Liana Turdean, la a cărei lansare am luat parte și unde am putut afla direct de la un om care a trăit toate cele descrise mai sus la vârsta de 59 de ani. 🙂 Nu am pierdut ocazia de a face o poză cu dumneaei și de a-i cere un autograf pe acest #jurnaldecalatorie.

Ce credeți că mi-a scris?

Pentru Georgiana, cu toată dragostea! Să îndrăznești să-ți realizezi visele!

Voi îndrăzni, mi-am zis. Următoarea destinație? Barcelona. De data aceasta, pentru circuite cu autocarul.

Știu că mi-a trecut vremea de vacanta cu work and travel, întrucât nu mai sunt studentă (am fost de două ori, mi-ajunge, zic), 😀 dar parcă tot mi-ar plăcea să trăiesc și eu măcar o dată-n viață the american dream.

Îndrăznesc să visez.

#Proba 16 SuperBlog. Jurnalul meu de călătorii – #jurnaldecalatorie

Comments

comments