Frânturi de suflet

Nu mai am timp.

Mă gândeam acum că nu mai am timp. Și din cauza asta, nu am mai scris nimic despre mine. Bun, am blog, e al meu și tare mă mândresc cu el, dar îmi dau seama acum că nu am mai spus nimic despre mine, despre ce trăiri mă încearcă, despre cum m-am simțit în ultima vreme. Dincolo de zâmbete oferite altora, mai am timp, oare, să-mi zâmbesc mie însămi?

Albnegru

În vâltoarea în care m-am aruncat cu capul înainte, mă zbat neputincioasă cu o voluptate ce îmi sfâșie carnea de pe oase, iar apoi tot singură mă pansez cu zâmbet și flori. Și verde. 🙂

Lucrurile se mișcă în jurul meu, cu tot cu mine.

IMG_8219

Mi-e frică să nu uit de mine, să nu uit că exist înlăuntrul meu, să uit să hrănesc sufletul, lăsându-mi-l stafidit în umbra evenimentelor exterioare. Dar nu va fi așa niciodată! Merg peste tot și mă iau și pe mine! Citesc și mă atașez de personaje. Mă cert cu ele sau cu autorul, îi spun că eu aș fi făcut altfel. De aici, o întreagă pleiadă de sentimente îmi cade perpendicular pe suprafața ciobită a proiecției mele proprii. Răsturnată. Așa mă văd, câteodată. Prea sensibilă, introvertită, uneori, deși am atâtea trăiri că aș putea foarte ușor să o duc vreo nouă vieți… 😉

Toată lumea în jurul meu vorbește despre iubire. Cu toate cele – gelozie, neîmplinire, minciuni, trăiri intense și pasiuni nebune, declarații de dragoste sau război. Eu simt și atât. Nu declar, nu mă joc, nu (mă) mint. Știu și sunt sigură că știu ce vreau. Dacă aș vorbi despre relații, nu m-aș mai opri. Sau poate, dimpotrivă, nu aș putea să scriu trei rânduri fără să mă repet. Aș putea oare să rup bucăți din mine și să le expun aici? Tastele sună frenetic sub degete, iar cântecul ce-l ascult îmi tot sună a jale. Ah! Nici măcar acum nu mă pot abține! Vorbesc despre iubire și tot amestec lucrurile. Aș putea să gândesc mai simplu, aș putea să trăiesc lin, fără zbuciumul și sensibilitatea literară ce mă caracterizează de prin vremea liceului și mai devreme.

Subiectul e amplu și mă obligă la completări. Dar nu e momentul. Mai amân puțin. Poate de tot. Dacă scriam rândurile astea pe o foaie de hârtie, cu siguranță acum zăcea mototolită în coșul de gunoi. Cum să scrii așa, iar apoi să vrei să te citească lumea? Nu, nu vreau asta. Nu acum. Oamenii vor să fie mințiți despre și pe viață, urăsc tăișul adevărului și se scaldă în umezeala călduță a minciunii, se închid într-o cameră cu iz de vechi și mucegai. Dar dacă nu au respirat niciodată aer curat, de unde să știe ei despre mizerul ce-i înconjoară?

Luați! Luați-mi soarele și desfătați-vă! Hrăniți-vă egoul nemăsurat și citiți litere muribunde, oameni avizi de putregaiuri! […]

Nu știu ce m-a apucat. Cel mai probabil, postarea asta va rămâne, ca multe altele, în stadiul de ciornă. Voi putea să apăs butonul de publicare? E ca și cum, tacit, aș accepta o supraexpunere, o judecată publică în piața inchiziției.

În trecut puteam vorbi mult mai ușor despre ceea ce simt. Acum vorbesc mult mai ușor în numele unor personaje.

Cine știe? Poate chiar rândurile astea sunt scrise de un protagonist al vreunei povești urbane… 😉

Comments

comments

6 comentarii

  • Marius Davidesco

    Așa-i, îmi place să mă plimb pe tărâmul fermecat al frământărilor metafizice și al plictiselii patologice. Mi-am adus aminte că am scris mai multe texte sub astfel de stări și care nu le-am pus pe blog pentru că sunt mult prea personale, sunt putregaiuri, dar se pare că oamenii sunt avizi de așa ceva, și cred că o să le pun pe blog, măcar de dragul diversității. În ceea ce te privește, trebuie să îți spun că era timpul să mai postezi și articole întunecate, scoase din abisul unui suflet care la suprafață este frumos ornat și prezentat, dar care în interior ascunde multă suferință și jale. Fiecare avem demonii noștrii, și aceștia atacă numai când avem momente de rătăcire și singurătate. Spunea la un moment dat părintele Cleopa, că în viața cotidiană, în agitația societății de zi cu zi, demonul poate venii sub forma unei cărți sau a unei aparente distracții, pe când în singurătate demonul vine personal. A, și că tot ai menționat de inchiziție, în Frații Karamazov, există un fragment în care Marele Inchizitor intentează proces lui Iisus Hristos, venit pentru a doua oară pe pământ, și ce să vezi, la final, Iisus este condamnat din nou la moarte…epic!

    • Pisica Neagră

      Să te apuci să publici ce ai scris! Vei avea cel puțin un cititor. 🙂 Ai multe de zis și e păcat să le ții doar pentru tine.
      Eu scriu și pun vorbele în gura unor personaje. Mă joc. Și mă bucur că pot scrie despre trăiri. Chiar și așa, întunecate cum sunt, îmi completează Alter Ego-ul din online – Pisica Neagră. 🙂 Nu am uitat că, de fapt, de la „Frânturi de suflet” am plecat, categorie ce m-a însoțit pretutindeni, pe blogurile unde am scris. 🙂 Mulțumesc că mă citești. Și că acorzi atâta timp unui comentariu. Apreciez.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

error: Content is protected !!