Recenziile Pisicii Negre

O călătorie cu Urmuz. „Oamenii trebuie să fie salvați de nejoc.”

Dragii mei cititori, am o mărturisire de făcut. Nu am cum să țin gândurile astea numai pentru mine. Simt nevoia să scriu despre ceea ce am văzut (cu ochii mei, doh!) aseară pe scena Teatrului Elisabeta. O călătorie cu Urmuz, un spectacol de teatru ce, efectiv, m-a scos din lumea asta și m-a tras, ca printr-un perete moale, incolor, într-o lume a personajelor dintre cele mai bizare.

„Lumea lui Urmuz se destramă ca visele..”

Cine s-ar fi gândit că judecătorul Demetru Demetrescu-Buzău (născut în Curtea de Argeș, pe 17 martie 1883) va începe să scrie literatură fanastică? Pseudonimul literar i-a fost dat de Tudor Arghezi, după ce acesta din urmă i-a citit scrierile dedicate fraților și surorilor, pentru amuzamentul acestora.

Printre operele semnate de Urmuz se numără Cronicarii, Algazy & Grummer, Plecarea în străinătate, Cotadi și Dragomir, cea mai apreciată fiind Ismail și Turnavitu:

…Ismail este compus din ochi, favoriți și rochie… Se plimbă însoțit de un viezure de care se află strâns legat cu odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie…¹

Și, pentru ca absurdul să fie dus până dincolo de imaginație, Urmuz se sinucide în București pe 23 noiembrie 1923, fără niciun motiv sau vreo explicație a gestului său. Eu am gândit doar așa: 23.11.23 și 40 de ani..

Puținele sale scrieri au avut un impact important în literatura de avangardă: Sașa Pană îi tipărește un volum în 1930, iar Geo Bogza scoate o revistă cu pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău. Însuși Eugen Ionescu îl recunoaște pe acesta ca fiind unul dintre precursorii literaturii absurde, filon pe care îl va urma și el în operele sale.

„-Lumea voastră (a personajelor lui Urmuz) este o lume ciudată..
-Și pentru asta merită să fim uitați?”

Am surprins multe idei pe parcursul piesei de teatru, multe dintre ele având o profunzime aparte. Chiar dacă, de multe ori, am simțit că pierd ideea, că nu înțeleg ce a vrut să spună autorul, la final știi că ți s-a derulat prin fața ochilor, timp de două ore, o poveste cu personaje creionate absurd din condei, dar puse în scenă foarte bine de actorii teatrului Elisabeta. Pe scurt, nu știu dacă aș putea să mă concentrez asupra unui text scris în maniera avangardismului, dar dramatismului unei piese jucate impecabil nu îi pot spune pas.

„Oamenii trebuie să fie salvați de nejoc.”

Mi-a plăcut extrem de mult această replică. Toată acțiunea este o joacă, uneori prea serioasă, alteori te face să râzi cu lacrimi. Dar trebuie să ne salvăm de la indiferență, să evităm abandonul, să uităm de nejoc. Haideți să construim lumi chiar bizare în care urechi cu coadă de urs să râdă cu dinții știrbi la soarele unei frunze de jeleu…

„Fiecare cetățean are bezna lui.”

Asta e clar. Haideți să vă zic și câte ceva despre acțiune. Pe urmă îmi aud vorbe cum că, domnule, bat apa în piuă pentru că nu am înțeles nici eu nimic, la rândul meu. :))

Așadar, un tânăr al zilelor noastre are parte de o întâlnire cu niște personaje reale din Centrul Vechi (băiatul cu parcarea, unul cu retard, o farfuză cu peștele ei, fata-băiat ce scuipă semințe la întrecere cu vecinul sau așa ceva). Din ce am înțeles, are un job în vânzări: vorbește despre target și profit și alți termeni de genul, dar pe o altă linie, când vorbește cu un amic, i se adresează cu fratello și alte trivialități. Vă sună cunoscut, așa-i? Toți avem bezna noastră, adică acea parte pe care nu o arătăm lumii întregi, ci doar persoanelor alese. Sunt măști, da. 🙂

Mă simt mușcat de un animal care nu a fost creat încă.

Se spune că, înainte să murim, ne trece toată viața prin fața ochilor. Cam așa s-a desfășurat și piesa noastră: înainte de a-și trage un glonte în cap într-un parc din București, din motive rămase până în ziua de astăzi necunoscute, personajul principal al piesei s-a aflat între viață și moarte. Multe schimbări de decor (la figurat) – ba în stradă, ba într-un geamantan, ba dincolo de această lume, adică în lumea literaturii, de acolo de unde vin toate cărțile..

Metaforele au fost la tot pasul, trebuia să interpretezi absolut orice amănunt. Nimic nu era, de fapt, cum îți părea la prima vedere. O asociere inedită de termeni, versuri, mai multă poezie.. Nu-mi venea să cred că există o punere în scenă atât de.. pe sufletul meu. Alambicată, ciudată, nimic comun, atât de.. diferită.. Mi-a plăcut mult. Am privit spre scenă cu o curiozitate ce mă lega cu un invizibil cordon de gumă de personaje, de oameni.. *Aplauze*

Nu m-am mirat absolut deloc când și-a făcut apariția și personajul lui Gellu Naum. Chiar era firesc să se întâmple așa, firesc, adică absurd. Suprarealismul era la el acasă, doar. 🙂 Da, mi-am notat ceea ce mi-a rămas lipit de limbă:

Poezia e mai mult o stare. (Gellu Naum)

 

*Vai, mie! Cât am scris..*

Comentarii:

Un comentariu “O călătorie cu Urmuz. „Oamenii trebuie să fie salvați de nejoc.””

Loc de dat cu capul