Poezia săptămânii

Poezia săptămânii: Adrian Păunescu

Cititorii mei mai vechi vor ști despre ce este vorba atunci când scriu în categoria „Poezia săptămânii”. Aproape că și eu uitasem de ea. Mi-am propus, la un moment dat, să public în fiecare joi câteva poezii ale unor poeți celebri sau nu, însoțite de câteva date despre ei și, eventual, un gând, un comentariu propriu în ceea ce îi privește.

Adrian Păunescu ar fi împlinit astăzi vârsta de 74 de ani.

Pentru articolul de azi, l-am ales pe Adrian Păunescu. De fapt, el ne-a ales pe noi. Lăsând la o parte orice alt aspect legat de orientarea sa politică sau viața personală, Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți contemporani români, publicând peste 50 de cărți, majoritatea volume de versuri.

Ceea ce puțini știu, bănuiesc, este faptul că poetul s-a născut în Basarabia (Republica Moldova de astăzi), pe 20 iulie 1943, dar a crescut la Bârca, județul Dolj. A studiat filologia la Universitatea din București, după ce a absolvit Colegiul Național Carol I din Craiova.

Adrian Păunescu, „ultimul mare poet social român” (Eugen Simion)

Adrian Păunescu și-a făcut debutul ca autor literar în anul 1960, la vârsta de 17 ani. Cele mai cunoscute poezii ale sale au ajuns celebre și, sau mai ales, datorită punerii lor pe muzică de către cunoscuți cântăreți români de folk.

Nichita Stănescu și Adrian Păunescu, martie 1983

Adrian Păunescu și Cenaclul Flacăra

Pe 17 septembrie 1973, la numai 30 de ani, înființează Cenaclul Flacăra, un adevărat fenomen de masă în acei ani, prin intermediul căruia va susține nu mai puțin de 1615 manifestări de muzică, poezii și dialog. Până în 1985, când le-a fost suspendată activitatea, au realizat numeroase de astfel de întâlniri muzical-culturale în cele mai mari orașe ale României, încurajând tinerii nonconformiști. El a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzica tânără”, referindu-se aici la genurile muzicale ascultate de ei: folk și rock.

15 iunie 1985: A avut loc, la Ploiești, ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, interzis de către autoritățile comuniste.

Trecând peste activitatea de om de televiziune (despre care găsiți detalii aici), voi transcrie mai jos câteva poezii care mi-au plăcut (e drept, nu cred că am răsfoit mai mult de două volume). Deocamdată. Simt nevoia să menționez faptul că fiul acestuia, Andrei Păunescu, mi-a fost profesor la Facultatea de Jurnalism, un om deosebit, cu un fel aparte de a vorbi și a povesti, cu o dorință clară de a împărtăși lucruri interesante studenților săi și cu un pronunțat talent la scris, moștenit atât de la ilustrul său tată, dar și de mama sa, poeta Constanța Buzea (despre care am scris un articol aici).

Poezii semnate de Adrian Păunescu

Totuşi, iubirea

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva s-a-ntâmplat.

Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.

Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.

Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.

Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.

Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.

Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.

Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.

Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.

Ce frumoasă eşti

Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.

Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.

Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.

Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.

Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.

Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.

Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.

Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?

Îndrăgostit de Bucureşti

Nu ştiu de ce, pe cât m-afund în viaţă
mă simt atras de fleacuri omeneşti,
şi-mi place-n anotimpul de vacanşă
să-ntârzii, să rămân în Bucureşti.

De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit şi-mi e deodata drag.

Pe piatra lui am tot bătut cadenşa
şi-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în cautarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii
şi au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viaţă
şi am născut şi-am îngropat idei.

La Bucureşti, copilăria toată,
visam s-ajung să pot şi eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coadă
şi să-ntâlnesc şi eu pe mama mea.

Eu vara aş iubi-o pe orbeşte,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
când frunze şi lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.

Când pe terase se mai bea o bere
şi oamenii romanţe triste vor,
şi-n curţi se face vin din must de struguri
şi toţi bucureştenii au umor.

L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
şi să-l găsesc întodeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mă pregătesc să fug din nou în ţară
şi să ciştig aripi dumnezeieşti,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colţ de Bucureşti.

Târziu

Când v-am rugat să-i ocrotim,
Când v-am rugat a nu-i uita,
N-aţi auzit şi mi-aţi răspuns
Că-i o problemă foarte grea.

Şi-am fost ridicol stăruind
Şi-am încercat să vă mai spun
Şi noi m-aţi învinovăţit
Şi m-aţi considerat nebun.

Şi eu v-am zis că nu e timp,
Că suntem nişte pasageri,
Şi voi aţi construit minciuni,
Mai multe astăzi decât ieri.

Şi-acum de ce vă bucuraţi
De arta celor ce-au murit,
Când voi i-aţi condamnat pe ei
La trai pe muchie de cuţit?

O locuinţă v-am cerut,
S-o dăm artiştilor pribegi,
Şi jaful vostru mi-a răspuns
Cu literele unei legi.

Acum, e gata casa lor
Şi v-aţi putea şi voi mândri
Că daţi o casă celor morţi,
Deşi ei v-au cerut-o, vii.

Târziu răspuns şi ipocrit,
Artiştii au ajuns pământ,
E gata casa vieţii lor,
Dar locatarii nu mai sunt.

… :/

Comentarii:

Loc de dat cu capul