Poezia săptămânii

Poezia săptămânii – Otilia Cazimir.

Da, da, știu. Nu am mai scris de mult, dar nu am timp. Nici chef, ce-i drept. Și mai știu că am tot scris despre poezii în ultima vreme. Ați vrea, poate, să mai scriu de-ale mele, să mai versific câte-o frântură de suflet. Pe bune că asta vreau și io! Numai că actul de creație, domnule, presupune o stare anume, iar pe mine acea stare m-a cam ocolit. Am în minte blogul, am idei, dar parcă nu-mi găsesc uneori resursele interne să-mi aștern gândurile pe foaia asta virtuală. Deschid un document nou și, de cele mai multe ori, rămâne la fel ca la început. O fi doar o perioadă. Nu știu ce să zic. Nu mai zic nimic. 🙂

Poezia săptămânii este dedicată, săptămâna asta, Alexandrinei Gavrilescu, cunoscută ca Otilia Cazimir, „poeta sufletelor simple”, datorită poeziilor sale scrise pentru copii. Pseudonimul literar, ales de către Mihail Sadoveanu și Garabet Ibrăileanu, i-a displăcut autoarei pe toata durata activității:

Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă …

Născută la 12 februarie 1894, în Cotu Vameșului, aproape de Roman, Alexandrina a fost cel de-al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina și Gheorghe Gavrilescu. A debutat cu poezie în 1912 în revista Viața românească, iar mai târziu, în 1923, a publicat volumul Lumini și umbre, după care urmează Fluturi de noapte, carte premiată de Academia Română și de comitetul ” Femina Vie- Heureuse” de la Paris, cu premiul Femina. Că tot vorbim de premii, nu am cum să nu menționez Premiul Academiei Române (1927), Premiul Național pentru Literatură (1937) și Premiul Societatea Scriitorilor Români (1942).

A ales să trăiască într-un cartier din margine de Iași, acolo unde a creat și a locuit cea mai mare parte din viață, stradă care i-a preluat numele după trecerea în neființă.

Casa memorială din Iași a Otiliei Cazimir
Casa memorială din Iași a Otiliei Cazimir

Toți am auzit prin școală de tot felul de autori. Ni s-au perindat prin manuale nume care mai de care mai ciudate. Le reții ca atare. Ceea ce vreau io să spun, de fapt, e altceva, dar mi-am pierdut ideea. Nu contează, e târziu și se scuză. Se amuză. Se acuză. În fine. Să revin. Îmi place tare mult când descopăr idile între scriitori ale căror nume îmi sună extrem de cunoscut. În cazul de față: Otilia Cazimir și George Topîrceanu.

Topîrceanu_&_Cazimir
Otilia Cazimir și George Topîrceanu

Cine se gândea? 😀 Ca să o dau pe picanterii, cică ar fi fost o dragoste mare între cei doi autori. Pe Istorie-Pe-Scurt.ro am găsit un pasaj interesant despre această legătură:

Pierdut după o boală gravă şi neiertătore, rămânea ca o icoană în casa duduii Otilia, prezent pretutindeni, pe banca din gradină, în cadrele de pe pereţi şi de pe birou, rostul viaţii ei încetând la 7 mai 1937, o dată cu bătăile inimii lui Top. Troiţa sa, totdeauna înflorită, rămânea singura ţintă a drumurilor poetei. La mormântul din dealul Eternităţii găsea alinare şi linişte sufletească, murmurând versurile şoptite odinioară împreună: „Cum stăm iar alături – şi e sară / Dar mâna-ţi uită parcă să m-alinte /O, nu-ntreba ce gânduri mă-nfioară:/ Eu n-am uitat, tu nu-ţi aduci aminte…“

Tot aceștia au povestit aici ultimele clipe din viața Otiliei Cazimir:

Otilia Cazimir, mai ales după moartea mamei sale în 1942, a suferit ”de un dezechilibru glandular, cu hipercalcemie, hipertensiune, stare rea a ficatului și mai ales un surmenaj accentuat”. ”Am impresia că inima nu-și face datoria, că luptă ca să și-o facă. Uneori o aud noaptea bătând în pernă. Am avut cu câteva luni în urmă, intermitențe (câte 8-10 pe minut). Acum au dispărut”.

Moare în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967, la ora 2:30, după 25 de ani de prietenie cu George Topîrceanu, după ce publicase, în 73 de ani de viață (și în 55 de activitate literară), aproape 60 de volume (lucrări originale și traduceri), fapt ce i-a asigurat un loc important în literatura română.

Câteva versuri, căci nu se poate fără. Doar ele sunt motivul pentru care ne-am adunat astăzi aici. 😀

Vis alb

As vrea cu tine sa ma duc departe,
La Polul Nord, sub cerul de opal,
Cand gheata marii clare se desparte
In blocuri plutitoare de cristal.
Desfasurand culorile-i spectrale,
S-ar inalta deasupra noastra ca un fald
Dantela aurorii boreale,
De purpura, de aur si smarald.
Banchiza alba ne-ar asterne-n fata
Covoare de omat imaculat.
Si-n adapostul mic, scobit in gheata,
Am arde-un foc de spirt denaturat.
Din larga-mparatie de zapada,
S-ar aduna fantasticul norod
Al noptilor polare, sa ne vada:
Ursi albi, de vata foce mari, de glod…
Iar cand natura-n soare nou invie
Si cand vazduhul nu mai e opac,
Intr-un bazin de sticla argintie
Ar licari oglinda unui lac.Acolo-n apa-i calma si albastra
M-as duce-n zori de ziua sa ma scald
Si cat ar fi de frig, iubirea noastra
M-ar face sa-mi inchipui ca mi-i cald!

© M I C H A E L • P A P E N D I E C K

Vine Ene pe la gene

Peste ochii de margica,
Fata mica,
Genele subtiri de tes,
Tot mai lenes, tot mai des.

Nu întoarce înspre usa
Urechiusa
Cu cercel:
Somnul vine usurel,
Nimeni pasii nu-i aude!
Doar când ninge ca acum,
Lasa dupa el, pe drum,
Un tighel de urme ude…

google.ro images

În zori

Vântul noptii, speriat
Navaleste printre ramuri.
Trandafirii de pe strat
Bat cu crengi uscate-n geamuri.
Ratacita prin gradini,
Pe covoare lungi de roua,
Toamna goala se-nfioara.
Si cu mâinile-amândoua
Isi arunca-nfrigurata
Peste trupul ei de spuma,
Argintie si usoara
Mantie de bruma.

F R A N C E S C A • D E • L U C A

Interior

Ramai!…

Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintai…

-Tu stii ca, daca pleci, mi-e frica.
As vrea sa-mi spuie cineva pe nume…
Ma simt asa de singura si mica
De parca numai noi am fi pe lume.

Prin geamul aburit si transparent,
Se uita-afara florile din glastre
Cu gatu-ntins spre soarele absent.
Se-ntuneca. Si focul prin unghere
Invalmaseste palpairi albastre
Cu umbre nestatornice si moi.

– Asculta… oare ce s-aude?…

– Cu haina rupta, plina de noroi,
Cu plete ude,
Se uita Toamna in odaie
Si bate-n geam cu degete de ploaie.

I-e frig. Si a simtit de-afara,

Ca-n suflete-am pastrat un colt de vara…

Oglinda a cuprins odaia toata
In apa-i plumburie si-nghetata.

– Ramai!…

Afara ninge cu petale
De micsunele artificiale,
Si nu mai trece nimenea pe strada…

Din mana mea intinsa las sa cada
Risipa alba-a gandurilor tale.
Si ne-om privi, can tu vei fi tacut,
Surprinsi ca inca ne iubim ca la-nceput.

Comentarii:

4 thoughts on “Poezia săptămânii – Otilia Cazimir.

  1. „Numai că actul de creație, domnule, presupune o stare anume, iar pe mine acea stare m-a cam ocolit”. Despre ce stare este vorba? nu cumva, acea stare în care poți creea cel mai mult și cel mai profund se regăsește în frământările interioare pe care unii dintre noi le mai au câteodată? Eu unul asta am observat. Atunci când îmi este bine, când sunt liniștit, când nu mă doare nimic, nici măcar sufletul, nu pot face nimic, devin o legumă, și privesc nestingherit la timpul care trece pe lângă mine. Numai în momentele de dureri fizice și metafizice, de nelinști, de angoasă, atunci sunt inspirat. Ar fi poate o nebunie să ne dorim a fi nefericiți și în dureri de dragul creației, dar vorba aceea – arta cere sacrificii:)

Loc de dat cu capul