Recenzie „Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca

A trecut ceva timp de când nu am mai scris o recenzie pentru blogul meu drăguț. Nu pentru că nu aș mai fi citit între timp, doar că am avut alte idei care le-au luat fața celor din literatură. Am mai terminat câteva cărți, sunt la rând, la recenzat. Astăzi a venit rândul Fenomenului Pitești:

Virgil Ierunca, soțul Monicăi Lovinescu, a pătruns în infernul închisorilor comuniste, reușind să descrie ororile îndurate de tinerii studenți în marginea unui Pitești concentraționar.

Am citit cartea asta cu greu. Deși are mai puțin de 100 de pagini, după fiecare 6-7 pagini aveam nevoie de o mică pauză. Imaginile descrise aici abia pot fi suportate, sunt dincolo de imaginația unui om obișnuit. Trebuie, într-adevăr, să ai o minte diabolică să poți crea un asemenea sistem de tortură.

Când?

Evenimentele descrise în această carte au avut loc între 1949-1952.

Unde?

La vreo sută de kilometri de București, într-o închisoare relativ modernă, construită între cele două războaie, într-o Românie condusă de un proaspăt instalat regim comunist.

De ce?

Ținta ororilor au fost tinerii studenți, așa cum ziceam. Securitatea voia să-i aresteze pe alții cu ajutorul declarațiilor preluate de la deținuți, dar și să oprească orice posibilă acțiune împotriva sistemului, venită din partea intelectualilor sau oamenilor acuzați de gândire neloială.

Cum?

Prin tortură fizică:

• înfometare – li se servea mâncarea în recipiente murdare, așezate pe jos, fiind obligați să mănânce fără mâini, direct cu gura din bol;

• lipsa igienei – nu intru în detalii, dar imaginile sunt terifiante; dezumanizarea individului până la aducerea lui în cel mai jos stadiu de animal e descrisă atât de bine încât începi să apreciezi altfel ceea ce ai tu azi, în viața de zi cu zi;
• bătăi, schingiuiri și alte fapte din același registru.

Prin tortură psihică:

• divizarea studenților în mai multe categorii și separarea liderilor de grupuri, pentru a putea fi controlați mai ușor;
• degradarea morală a acestora prin supunerea la diverse atrocități și obligarea lor la blasfemii și batjocură la adresa textelor sfinte;
• supunerea lor la un program de reeducare: demascare externă (declarații semnate de deținut plecau spre Ministerul de Interne, acesta folosindu-le pentru arestarea altor noi deținuți), apoi cea internă (obligarea individului la trădarea unui prieten/coleg de celulă);
• după ce trebuia să inventeze cele mai grele fapte pe care să le atribuie membrilor propriei familii, deținutul era forțat să-și tortureze cel mai bun prieten din închisoare.

În perioada în care am citit-o, am devenit ușor apatică.

Îți trebuie un moral de oțel să nu te doară, să nu te răzvrăteși, să nu urli din rărunchi. Mă întrebam, firește, cum au rezistat oamenii aceia acolo – fizic, psihic. Cum de nu s-au sinucis. Ei bine, nici acest lucru nu le era permis, nu le-a fost la îndemână. Orice posibilitate de a-ți curma viața era anihilată din start. Am reținut un singur caz „reușit” – îl găsiți în carte.

Făcând o paralelă între sistemul carceral din România anilor ’40 – ’50, complet neluat în seamă de Occident, și China lui Mao Tzedun, Virgil Ierunca a dovedit că Fenomenul Pitești întrecea cu mult în orori sistemul chinezesc. De ce? Pentru că cel dintâi venea cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturării deținuților de către alți deținuți.

Virgil Ierunca povestește una dintre cele mai cumplite experiențe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră. Deținuți torturați cu un sadism de-a dreptul extravagant – dacă sadismul poate fi astfel -, torționarii lor impunându-le să tortureze la rândul lor, ca să li se conteste însăși calitatea de victime. În ultima fază a ciclului, nefericiții sunt constrânși să-și tortureze cei mai buni prieteni, ca dovadă a convertirii lor lăuntrice. Toată lumea a fost torturată, toată lumea a torturat.

Francois Furet (coperta a IV-a „Fenomenul Pitești”, Editura Humanitas)

Nu am putut să nu remarc o întreagă serie de asemănări între faptele descrise de Ierunca și cele regăsite în 1984 a lui George Orwell, despre care am scris aici. Dacă tot am amintit de asta, trebuie să citiți ce am scris despre închisoarea de la Râmnicu Sărat (prima parte și a doua parte), închisoarea tăcerii, pe care am vizitat-o în calitate de reporter TVh, dar și ca redactor-șef al Atelierului Jurnalistic Plus.

Finalul? Citiți cartea, o recomand. Clar. Despre aceleași fapte a amintit și Cedry2k în această capodoperă.

Comments

comments