Frânturi de suflet

Scris cu.. optimism!

Pe bune dacă știu de capu` meu. Și pe bune dacă vreau să aflu. Optimismul nu are loc în viața mea pentru că îl gonesc mereu de la ușa ochilor mei. Îmi place negrul, dar nu ăla de doliu că ăla doare. Optimismul înseamnă să te lași fraierit de ceilalți și de tine. Să fii optimist e sinonim cu a fi ireal de chior, cu adevărat bolnav. Trebuie să fii într`o permanentă negare a realității și a sentimentelor ce se stârnesc în tine la fiecare pas din viață.. Părerea mea e că nu există optimism, e doar un fel de a spune „băi, eu nu vreau să văd ce se`ntâmplă în jurul meu și prefer să fiu un struț, să bag capu`n nisip când mi se face frică și să zic că al meu fund mi`e pus la păstrare, pe raftul de sus, în siguranță.” Pff.. Uneori nu știu de ce mi se face greață.. În altă ordine de idei, nu sunt vreo optimistă, nu ca să mă dau deșteaptă (cu toate că sunt!), ci doar că viața mi`a arătat numa` nasoale până acum. Și eu aleg să o ignor pe ea! >:) Am ales să o reneg și mă prefac că nu există! Nu, nu e același lucru cu optimismul! Dacă nu recunosc existența vreunui fapt, asta nu înseamnă că automat recunosc opusul lui. Pur și simplu viața mea e, dar eu zic că nu e. Eu cred, și nu`mi place s`o spun, că atunci când visez de fapt trăiesc și invers. Aici e cu adevărat coșmarul. Iar când dorm, aici zic că visez, dar de fapt trăiesc tot un coșmar pe care îl reneg cu mai mult succes decât pe ăsta trăit printre voi. Hi hi!

_________________________________________________
Printre miresme de reacții chimice și picioare`n nămol, iată cum se ridică ea, un pic slăbită și cu părul despletit, Lăcrămioara. Se șterge un pic la ochi și simți cum pământul uscat de pe gene nu-i permite să privească`n jur. Insistă puțin mai tare, acest fapt cauzându`i o roșeață în jurul ochiului stâng. Într`un final, reușind să șteargă nisipul, se chinuie să vadă dincolo de întuneric și nu reușeste. „Dumnezeule! își zise. Dar ce se întâmplă cu mine?” Se târăște în genunchi pipăind podeaua rece, îmbibată în miros de mucegai, îndreptându`se spre nicăieri. Primul lucru care i`a venit în minte a fost să fugă, să iasă din acea încăpere, senzația de claustrofobie îi îneca și psihicul în întuneric. Explorând universul, atinse o sticlă. O prinde, o duce spre nas. „Hmm. Alcool. Măcar așa nu`mi mai stau mințile treze căutând răspunsuri.” Și, ușor-ușor, termină și refugiul. Nu mai simțise o vreme mirosul de sulf și flori de penicilină. Acum au reapărut. Instinctul a fost să caute din nou o altă sticlă. Dar și`a zis „Nu! Asta nu e o scăpare. Nu a fost nici prima dată.” Și, căzând pe coate, începu să plângă și să strige după ajutor. Trebuie să fie cineva acolo să o salveze. Stă, ascultă.. Și pare că se apropie cineva de ușa camerei.  …  . Vocile se îndepărtează. Din nou plâns și urlete de durere. Ascultă.  … Ei sunt acolo, dar nu o aud, nu înțeleg strigătul de jale. E aproape invizibilă. Resemnată, cade cu fața de pământ încercând a`și reaminti ultimele clipe cu soare. Leșină.  …  Cu un ultim licăr de energie, are puterea să zâmbească atunci când chipul Mamei i se arătă în fața ochilor. „Ce vis frumos! Îmi vorbește. Îmi.. îmi spune ceva. Dar.. Oh, nu! Nu mai aud?! Dar.. dar asta când s`a întamplat?! … Nuuuuuuu :(((( ” Dar, nu după mult timp, mâna caldă a mamei îi trece peste frunte și parcă îi ia atunci toate temerile. Deschide ochii larg, încă încețoșați.. Ciulește bine urechile și deslușește câteva cuvinte.. „A încercat să`și scoată ochii!”…
[13 august 2011 @ 22:09]

Comentarii:

Loc de dat cu capul