Filosofie pe genunchi / Panseuri

Scrisoare fără nume – 2

Mai ții minte când ți-am scris prima scrisoare fără nume? Îți spuneam acolo cuvinte culese (de) pe sprânceană… senină, calmă, întocmai ca privirile piezișe ce ni le aruncam de la unul la altul, ca într-un joc de tenis cu o minge invizibilă.

Lunile au trecut, iar acum simt din nou durerea facerii. Unui tablou rupt din carne vie. Ți-aș spune cu buzele mele lipite de ale tale tot ce am de șoptit. Dar tu nu ești. Poate că nici nu ai fost vreodată. Și doare mai tare că știu sigur că nu vei fi.

Tu mi-ai rămas fără numele, pierdut și necăutat, impulsiv și necumpătat. Ai reușit să-mi spulberi orice urmă de noi din mine. A nu știu câta oară. Ai intrat în sufletul meu fără să citești mesajul Strict interzis de pe ușă, ai dat buzna și nici măcar nu te-ai descălțat. Mi-ai noroit (car)casa și tot tu te superi când încerc să (mă) dreg după tine. Aberez, știi asta. Vorbesc din nou din imaginație, din nou doar pentru mine. Nu mă înțelege nimeni. Ce bine că mă am!

De data asta, tu ești destinatarul, eu sunt expeditorul, dar nu vreau să vorbesc despre noi doi, ci despre acel noi din care tu nu faci parte. Rămâi, așadar, dincolo de prag, privește-mi imaginea prin geamul ochilor tăi îndreptați spre alte zări. Eu sunt bine, doar tu mă vezi răsturnată. Sau o fi invers?…

scrisoare fara nume 2

El… El știu că este atent. Atent și are răbdare de vânător. Mă ascultă de parcă i-aș vorbi direct în căști, mă citește cu buzele din scoarță în scoarță fără să clipească și chiar își linge arătătorul când se pregătește să dea pagina… Îi sunt întregul Univers și are grijă să mi-l creeze pe al meu în jurul lui. Croșetez eu ochiurile de relație, unul pe față, două pe dos, iar el le îmbracă purtând zâmbetul pe chip și lumină în ochi. Le probează, mă încearcă și mă cheamă când parcă aș vrea să plec doar ca să îl aud cum mă strigă.

Îmi pune pe creștet cunună din flori de lămâi, în timp ce iarba de munte ne ajută să redescoperim rădăcinile. Mă iubește, dar nu o spune. Zice că numai așa putem menține vraja basmului nostru la puterea unui început așa cum ni l-am construit. Noi doi. Cu mâinile goale, dar apăsate de atingeri reciproce, sincere, lipsite de îndoială. Nu mă judecă, deși judecă în aceiași timpi ca și motorașul meu intern. Calitățile mele au înflorit ca un liliac sub soare blând de aprilie, atunci când punctele mele vulnerabile au devenit săli de curs pentru Atelier de fericire, unde el (îmi) susține moralul…

Acum, am întors plăcuța cu „Strict interzis” și am lăsat să se vadă încă de la drum mesajul:

Suntem acasă… 🙂

A shop window in Paris by Ferdinando Scianna
A shop window in Paris by Ferdinando Scianna

Dar el… El tot nu are un nume. Oare-mi exiști?

Comentarii:

Tu ce părere ai? :)