Frânturi de suflet / Panseuri

În spatele ușilor închise..

Astăzi am avut un moment din acela în care te deștepți de parcă ți-ai lua o palmă peste ochi, în care ți se confirmă lucruri pe care le știai, dar le țineai departe de văzul tău și al tuturor, gânduri bine ferecate în spatele ușilor închise.. Am auzit o femeie plângând.

Trecând pe lângă o ușă (rămasă) anonimă, am tresărit. Dinăuntru se auzea un bocet de femeie. Sugrumat, ca pentru ea, plângea pe cineva cu vorbe. Jelea. M-am oprit pentru o clipă și am realizat timpul.

Nimic nu ne aparține, doar timpul este al nostru.” Seneca

M-am regăsit în starea ei și am simțit ce zicea. Vorbe plânse, rupte din carne vie, au rămas neînțelese. De mine. Am căutat cu privirea locul precis de unde provenea sunetul și am înghețat pentru câteva secunde din nou. Nu, ușa nu era deschisă, mă gândeam că abia a murit cineva și ar trebui să văd la intrare vreo lumânare aprinsă, un steag sau un doliu. Am uitat că la oraș îl duci la capelă. Departe de casă, de amintiri, îl pui într-o încăpere străină și aștepți să treacă timpul, să îl conduci la odihnă.

Ușa a rămas tot închisă, iar vocea devenea tot mai aprinsă. Mi-am simțit ochii împăienjeniți de o empatie dusă la extrem.. Atunci când vine vorba de pierderea cuiva, am o sensibilitate aparte, așa că mi-a zburat gândul instantaneu către ai mei, acolo sus. M-am regăsit.

Mă gândeam că ni se întâmplă adesea să trecem pe lângă uși de apartamente fără să știm poveștile ce se derulează în spatele lor. La fel putem spune și despre oamenii pe care îi întâlnim în viața noastră: știe cineva ce ascunde zâmbetul fetei de la metrou, pe care ai întâlnit-o azi-dimineață? Realizează cineva câtă suferință există dincolo de acel nenorocit Sunt bine? Când te-ai oprit ultima dată din alergătura zilnică să stai să asculți plânsul unui om? Metaforic, bineînțeles.

În spatele ușilor închise poate fi oricare dintre noi.

Toți am pierdut sau vom pierde pe cineva drag, la un moment dat. Toți suntem bucăți pe dinăuntru și toți suntem datori morții cu un singur suflet. Tu cu ce măsori suferința? Și la ce persoană vorbești mereu atunci când vorbești despre asta? Este numai despre tine? Și? Ești mulțumit cu asta?

Pe unii oameni îi vezi fericiți, au lumină la fereastra ochilor, simți că e cineva acasă. Dar, adesea, acea lumină este doar o reflectare în geamul ochilor a razelor de soare venite din exterior. Înăuntru, în suflet, acolo e semi-întuneric, spart din când în când de tremurul unei lămpi cu gaz. Sunt arderile interne, vâltorile unui suflet viu, chinuit de sensibilitatea primită dinainte de a se fi făcut om pe lumea asta.

Nu mai judecați oamenii după aparențe. Nici într-o direcție, nici în cealaltă. Oferiți-vă răgaz să-i cunoașteți, oferiți-le timp, dacă e nevoie și simțiți că merită. Așteptați lângă ușa lor, ascultați-le durerea și vă vor invita singuri în sufletul lor. Nu dați buzna. Veți face mai mult rău decât dacă ați rămâne indiferenți.

Când rămâi în urma unor oameni ce ar fi trebuit să fie bine, cari după tine conserve goale, zdrăngănitoare, ca o coadă ce se îngreunează odată cu înaintarea prin vreme, cutii pe care stau scrise întrebări. Le-ai cules de pe drumurile pe care le-ai parcurs și le ții agățate după tine în fiecare zi. Așa, goale. Răspunsuri unde să găsești? De ce mie? Unde sunt ei? Ce fac? Ce se întâmplă acolo? Sunt bine? Măcar ei, cu adevărat..

Puteam scrie acest text ca pentru mine sau chiar la persoana I. Sau l-aș fi plâns dincolo de ușa asta închisă. Poate plâng. Sau poate mi-e dor. Sunt alți 6 ani. Sunt defectă și ciobită în două locuri. Acelea sunt pierderile mele, dar și adevărata lecție: pot. Trec prin peste toate. Și peste ani. Șase. Azi. Acum.

Tatălui meu.

Comentarii:

Un comentariu “În spatele ușilor închise..

Tu ce părere ai? :)