-
Încercări..
Îngerii au sunat din trâmbiţe şi mi-au adus lacrimi pe-obraji Căci nu-i uşor să ştii că strigă numele persoanei dragi.. Şi moartea nu-i nici rai, nici iad, şi nici splendoare nu-i Căci nu-i uşor să ştii că, de pleacă, nu-i nimeni în locu-i.. Şi ustură locul rămas gol şi nimic lumesc nu-l umple, Mă chinuiesc gânduri, îmi dau dureri în tâmple. Şi senzaţii de înstrăinare greu pe suflet apasă, Dându-mi palme grele prin neîncredere, angoasă. Şi când va fi să uit ce am fost şi ce am ajuns, Vei şti tu, cuţitul pân-la os mi-a pătruns Şi scârţâie cu tăişul rece şi sensu-i cadaveric Îmi luminează calea prin vastul întuneric. Imagini…
-
Treaptă.
Distanța apare, te lovește și trage de tine ca de-un câine mort, Să mergi pe drumul tău, indiferent că doare, că poți sau nu vrei, Atât ți-a mai rămas când vezi c-ai pierdut, că te simți netot – Ți s-a rupt craca de sub picioare, atârni numai în clei, Cleiul copacului de care aveți grijă din clipa unu a lumii tale, de care ai agățat leagănul alinării rebelei suferinți… A fi sau a nu fi scrise de noi, lăbărțat, pe câteva petale ale trandafirilor sădiți în suflet – mă doare, strâng din dinți. Să scrii balade triste despre ai tăi părinți Nu-i treabă de copil. Am crescut aici, în suflet rupt…
-
Pisica neagră și prietenii săi – despre feisbuc și alte alea.
Răsfoind paginile din trecut ale feisbucului personal, am constatat următoarele: am avut multe idei și multe bune în trecut și am impresia că, în loc să adun cunoștințe și experiență în talent, mai degrabă îmi arunc inspirația în bătaia vântului oceanic la fel ca atunci când împrăștii cenușa unui mort; aveam mai mult tupeu, sufeream de boala miserupismului crunt, ceea ce era un plus. pe atunci; încep să mă ofilesc ca o panseluță firavă și drăguțică atunci când am mai mult de lucru. rămân mai repede fără chef, plictisul mă cuprinde cât ai zice fleoșc; nu există ani pisicești, mâțele mele sunt la fel de scroafe. iubite; aveam cojones să zic…
-
Pisiceală de duminică :)
Ana Blandiana, în „30 de interviuri eveniment”, Simona Chițan, Ed. Tritonic, București, 2008
-
Poveste urbană – 1
Era în bucătărie. Nu pentru că îi făcea plăcere să gătească, dar avea nevoie să-și umple timpul cu ceva. Să-și umple golul. A căutat o rețetă de prăjituri pe net și a găsit ceva simplu cu cacao și ceva zahăr pudră la final. Cu tricou negru și șorțul înflorat, se mișcă într-un du-te-vino continuu între frigider și dulapul cu chestii. Bine, nici nu îi e foarte greu pentru că are o bucătărie cât jumătate de cămară. Are deseori senzație de claustrofobie, cum că tavanul i-ar atinge firele de păr din creștet, ar merge parcă un pic adusă de umeri. Stă mai mult cu geamul deschis, măcar crăpat. Agitația de afară…
-
Undeva, din timp.
-
Loc cu linişte şi verdeaţă..
Mda.. Mi-e frică noaptea în cimitir. Merg ziua fără nicio spaimă, ba chiar cu gândul liniştitor că voi vorbi cu Alin faţă în faţă. Noaptea nu! Deşi, de câte ori am fost la tămâiat când se crăpa de ziuă, nu a ieşit nici o mână din mormântul vreunui străin şi nici Alin nu mi-a răspuns la vreo întrebare. Măcar asta ar trebui să-mi dea de gândit. În fine.. Viaţa mi-a declarat război şi nu prea îmi place mie să pierd. În liceu mă foloseam de sintagma asta: trebuie să îmbrac din nou armura cavalerului medieval să merg să înfrunt morile de vânt. Iată că, la atâţia ani de atunci, se dovedeşte a fi…
-
Dumnezeu m`a jefuit!
Da! Chiar așa! Dumnezeu a intrat cu bocancii în viața mea și m`a jefuit. Mi`a luat oameni de preț și a lăsat în urma Lui numai dezordine. Nimic nu mai e la fel. Toate sunt date peste cap, nelalocullor, lacrimi sparte de podea și suflet ciobit în două locuri. Chiar și așa, nu mă dau bătută. O voi lua de la zero. Când voi ajunge la zero, deocamdată sunt pe minus. Știi, când te întorci acasă la tine și vezi totul gol, parcă nimic nu te înveselește și nimic nu`ți poate alina durerea. Încerci să umpli golurile cu chestii. Vezi că nu merge și iar cazi. Și casa e tot goală și, răvășită…
-
Crăciunul meu
Sat rupt de lume, undeva prin sudul ţării. 25 decembrie. Se crapă de ziuă. Ea, abia trezită, stă lângă pat în picioare, tremură pe dinăuntru – de emoţia regăsirii. Îşi trage pe ea nişte haine mai închise la culoare, fesul în cap. Merge fără ochelarii de vedere pentru că de data asta nu merge să vadă pe cineva, merge să-i vorbească. Merge să strige, să plângă până ce vântul îi usucă pe obraji sarea lacrimilor. Se caută de şerveţele şi îşi întreabă tatăl dacă e pregătit. E hotărâtă să înfrunte situaţia asta ca un om mare. Pune capu în pământ şi păşeşte afară, pe treptele casei. E încă întuneric, dar acel întuneric albăstrui care…
-
Editorial Atelier jurnalistic
-
Probabilități.
Că așa e în viață – devii perfect atunci când mori. La început însă, cu vise îndrăznețe, dar bine ascunse în spatele unui zâmbet inocent de copil, ajungi să crezi că tu ești centrul universului, iar Calea Lactee îți e așternutul pentru odihna de după-amiază. Îți creezi, din plictiseală, probleme încununate cu atacuri de panică. Doar viața ta e importantă și trebuie să se întâmple ceva în ea. Chiar și atunci când timpul stă în loc și nu se mișcă nimic nici înainte, nici înapoi. Important e să simți, să te zvârcolești în cazane de false dureri, ținute fierbinți la foc mic de hormonii adolescenței. Încă te urmăreșteîntrebarea „Ce vrei să…
-
Chestii – să mă (re)cunoști.
Am încercat întotdeauna să înțeleg fiecare cuvânt din fiecare propoziție din fiecare frază auzită de mine, vrând – nevrând. Tot vrând -nevrând le trec prin filtrul rațiunii, unele concluzii îmi provoacă silă, altele milă, altele mă ambiționează, altele îmi provoacă un plâns râs isteric sau pur și simplu mă lasă rece. Privind mai atent și la gândurile mele expuse prin cuvinte, îmi dau seama de întunericul din mine. Sunt confuză imediat ce apare o rază de lumină. Nu știu să trăiesc frumos. Nu am învățat să trăiesc frumos. Viața nu e frumoasă, viața e de căcat – de asta sunt sigură, să nu încerce nimeni niciodată să mă contrazică (cel puțin în…