-
și parcă prea mi-e dor de acasă..
și parcă mi-e prea dor de acasă și prea departe mi se pare ziua aceea-n care păși-voi zâmbind în a mea casă. mi-e dor să fiu copil în curte, să rup o roșie și-un colț de pâine, mi-e dor de vacanțele prea scurte, când n-aveam grija zilei de mâine. și mi-e mai dor de mama mea, să stau cu capu-n poala ei, tata să-nvârtă mămăliga, să fim frați din nou, cei trei. cum aș putea oare să-ntorc vremurile de-odinioară? voi afla când acasă mă reîntorc, mi-e dor a nu știu câta oară.. și o să-mi fie iar și iară..
-
Mai lasă-mă.. Verde crudă.
mai lasă-mă aici un minut, îmi ziceam în timp ce mă ridicam de pe pătură. (pătura pisicilor, pe aia am luat-o la pădure.) ar trebui să plec, se face prea seară, uite și păsările cum se adună-n cuiburi. m-am legănat pe brațele versurilor de nichita și sorescu. ce clișeu, ai spune. mă lași cu ăștia ai tăi? nup. îi iau cu mine. de ce i-aș lăsa acolo unde nu sunt doriți. ce pierdere, nici nu-ți dai seama. până nu mă auzi recitând: Cum se mai adună și viața noastră! Ca un film de desene-animate, Făcut din cuvinte scrise. Ce nevoie avem de aceste priviri în urmă Și toate aceste întîmplări…
-
Poezia de la miezul zilei
acoperă-mă cu ceva, e foarte cald afară. aș vrea să-ți scriu doar cu dus, ca-n gară. dar tot ce citești mi se-ntoarce iar și iară, 20 august – ia uite, s-a mai dus o vară! vreau vers întortocheat să rătăcești în el, citind, să rămâi tablou – cum e în pastel, îmi arborez la mal să fluture-alb drapel, azi îmi predau catrenul – ți-a cam rămas fidel. e miezul zilei și tot miez de inimi poezesc, merg pe fir de vise, din viață mă trezesc, alunec spre vers alb, tâmplele-nzăpezesc, eu mă voi naște mâine. cum? o să-ți povestesc..
-
dor. toate
și mă știi că mi se face dor când cerul e roșu-albăstrui, când simt degete pe piele și gust (de) buze dulci și amărui, când plec, dar mă întorc, când fug de parcă stau pe loc, tu știi că mi se face dor și vreau cu tine. De tot sau deloc. și dor toate de parcă rup ceva din mine la fiecare tic-tac, sap adânc prin gânduri, în mine de parcă sunt ortac. râd și am lumină, dar mă uit la mâini, îs negre, și tot încerc să nu uit de ce și în ce hal tu mi-ai călcat pe bec. dă rec acum, când încep să-mi revină…
-
Și știu că n-am mai scris de mult..
Și știu că n-am mai scris de mult.. Și nici acum n-o fac, doar stau puțin să mă ascult cum clipesc prea des, mi-s ochii prea uscați, plecați cu privirea să colinde-n lungi și-n lați. Umerii ăștia parcă mult prea goi și aplecați nu mai pot duce nicio cruce din niciun cult. Și știu că n-am mai scris de mult.. Nu mai încerc s-o fac, mai bine dorm incult devreme, cu minte goală, un pic cam oarbă, să nu mai gândesc câtă frunză, câtă iarbă, să-mi las sufletul să respire, să absoarbă zâmbet calm, ca de copil cu minte de adult. Și știu că nu am mai scris de mult..…
-
poezie la ceas de.. sare
versurile astea-s doar cuvinte culese din valuri. nu știu altceva să fac în momentul ăsta. m-a chemat, iar eu am scris „prezent!”. marea cu sarea am cerut. marea poezie mi s-a dat. ce să zic să nu fi zis nimeni înaintea mea? înaintea ei, cu tălpi înfipte-n scoici, nu invers, s-au scris multe povești de adormit copiii din noi. au renăscut adulții devoratori de secrete intrinseci. îmi sapă valurile între coaste și am alge-ntre planuri. nu se potrivește cu cel de-acasă. încep să scriu mai descifrat decât îți permit. la final, știu, vei reciti poezia asta, e basta! de ce nu scriu odată pentru totdeauna (?) ce ar putea înțelege…
-
Hidrobicicletă cu pedalele în cer
Cum stau așa, privesc lumea drept în ochi. Cu capul pe pământ și cu picioarele în vânt, pedalez pe o hidrobicicletă cu pedalele în cer – Nu văd nimic, doar simt să îmi iau mai mult avânt. Cum stai așa? Cu mâinile în sân, mângâie-mă stins, cu dor și regret, privește-mă drept. în suflet, fii pilot de cursă lungă, pilota mea de iarnă – a venit vara, mă plimb senină, n-am niciun secret regret. Cum stăm așa, cu picioarele în nori de lapte, ne deschidem pânzele, să ne sufle vântu-n ele – ne legănăm privirile, ne legăm și sorțile de ancoră, hidrobicicleta asta nu duce nicăieri, doar dincolo…
-
..azi sunt o tipă cumsecade
scriu pe genunchi vers negru pentru zile albe, să nu uit cum mă simt acum, când pulsul scade și cum, din afară spre înăuntru, mă tot roade un sentiment ciudat ce mă coboară-n cascade, nu mă lasă în pace, mă tot împinge, mă arde, dă cu mine în toți pereții – plec, vine-n ambuscade. între zile și insomnii, sunt prinsă în năvoade. am slăbit, mi-au zis. mă simt – imunitatea-mi scade, și toate zâmbetele ce mă hrăneau, acum îmi par fade, nu am poftă de râs. fluturii din stomac – doar larve schiloade. dau vina pe planete, or fi ele în ceva case retrograde, de trec așa ușor de la plajă…
-
sevraj
adoram poezia. și ea cam la fel pe mine. mă căuta dimineața într-o ceașcă cu buline. m-am ascuns în ea ca o vișină-n praline, (ne)plângeam amândouă că-nainte era mai bine. adoram poezia. și-i cam creasem dependență, mă consuma, mă devora printr-o corespondență – o lăsam liberă să vă-ntâlniți într-o coincidență. eram drogul ei, dar relația asta-a ajuns la scadență. adoram poezia. și-mi plăcea (c)orbul ei libertinaj, aluneca prin mine prin cuvinte, ca un pelerinaj. o cerusem. ba chiar am locuit o vreme în concubinaj. acum vrea să se lase de mine – uite, ăsta e un sevraj.
-
n-are cine ca să ce.
și m-am urcat în turnul meu de fildeș, să mă arunc în brațele tale de dumnezeu orb. am crezut în tine ca un surd ce urmărește semnele din mâini și nu înțelege de ce e absurd să taci și să faci. fapte, nu vorbe, aici, acum, nu răspoimâine, când mai plouă, dar nici eu nu mă cred când spun că pot să fac ce-ți cer. și m-am sucit iar ca un fus ce-ți alunecă printre degete, n-am fost deloc și tot s-a dus, puteai să fii și nu mai este… înșir cuvinte pe o ață pe care te oblig să mergi, și versul de rimă se agață, dar mie-mi place…
-
poemul (z)vârcolac
Nu mi-am mai scris un vers de ceva timp și simt că parcă îmi mai crește o mână din plămâni până în creștet, cu care mă mângâi atunci când mă enervez. Scriu. Îmi apar litere de tipar pe mână și încerc să-mi beau cafeaua cu lapte la fel cum o făceam și acum o săptămână. Sunt o lupă. Îmi exagerez trăirile de dragul acestor rânduri aruncate într-un colț necitibil. Sunt o lupă. Vreau un lup din care să mușc tandru ca dintr-o lună plină de ea. După fiecare poem din ăsta îmi rămân dureri în minte ca după o naștere nereușită prin cezariană. Îmi simt mâinile pătate de trădare –…
-
Dor de doare, de soare în mare..
Mi-e dor de mare. De nicio mișcare în zare. De soare pe piele arzând, de buze uscate și-n plete să am vânt. Mi-e dor de scoici înțepate, să-mi strige din borcan adunate, Și-ntregi, și sparte, albe, pestrițe, le pun să joace pe scena amintirilor – cele mai bune actrițe. Mi-e dor de oboseala răsăritului și hamsiile sărate, de gingășia sărutului, cu ochii întinși la îmbrățișarea în care se trezesc soarele, cerul și marea. Mi-e dor, pe înserate, de plimbări haioase, de liniștea stricată de păsări albe, grațioase, de stelele vii aprinse pe infinitul fără tavane false. Mi-e dor de mare și-i spun: așteaptă-mă, vin să te văd săptămâna viitoare..