-
Mi-e foame..
Mi-e foame de frumos și calm, cum îi este unui cal dor de iarbă verde -n primăvară. Aș sorbi cuvintele-ți de dragoste șoptite pe burta goală, cu buze țuguiate de sărut. M-aș înfrupta cu nesaț din râsul tău, te-aș adulmeca pe gâtul gol cu nasul rece și te-aș mușca de dor, chiar dac-ai fi lângă mine. Aș vrea să zâmbești când îți fac zile fripte, glumind că nu prea știu să gătesc. Sau nu vreau. Dar pentru tine, orice. Ne prindem fluturii din stomac, îi punem la borcan pentru zilele reci ce-au să vină între noi. Când te frigi cu ciorbă.. dai farfuria puțin mai încolo și mă săruți. Până…
-
și parcă prea mi-e dor de acasă..
și parcă mi-e prea dor de acasă și prea departe mi se pare ziua aceea-n care păși-voi zâmbind în a mea casă. mi-e dor să fiu copil în curte, să rup o roșie și-un colț de pâine, mi-e dor de vacanțele prea scurte, când n-aveam grija zilei de mâine. și mi-e mai dor de mama mea, să stau cu capu-n poala ei, tata să-nvârtă mămăliga, să fim frați din nou, cei trei. cum aș putea oare să-ntorc vremurile de-odinioară? voi afla când acasă mă reîntorc, mi-e dor a nu știu câta oară.. și o să-mi fie iar și iară..
-
Mai lasă-mă.. Verde crudă.
mai lasă-mă aici un minut, îmi ziceam în timp ce mă ridicam de pe pătură. (pătura pisicilor, pe aia am luat-o la pădure.) ar trebui să plec, se face prea seară, uite și păsările cum se adună-n cuiburi. m-am legănat pe brațele versurilor de nichita și sorescu. ce clișeu, ai spune. mă lași cu ăștia ai tăi? nup. îi iau cu mine. de ce i-aș lăsa acolo unde nu sunt doriți. ce pierdere, nici nu-ți dai seama. până nu mă auzi recitând: Cum se mai adună și viața noastră! Ca un film de desene-animate, Făcut din cuvinte scrise. Ce nevoie avem de aceste priviri în urmă Și toate aceste întîmplări…
-
Poezia de la miezul zilei
acoperă-mă cu ceva, e foarte cald afară. aș vrea să-ți scriu doar cu dus, ca-n gară. dar tot ce citești mi se-ntoarce iar și iară, 20 august – ia uite, s-a mai dus o vară! vreau vers întortocheat să rătăcești în el, citind, să rămâi tablou – cum e în pastel, îmi arborez la mal să fluture-alb drapel, azi îmi predau catrenul – ți-a cam rămas fidel. e miezul zilei și tot miez de inimi poezesc, merg pe fir de vise, din viață mă trezesc, alunec spre vers alb, tâmplele-nzăpezesc, eu mă voi naște mâine. cum? o să-ți povestesc..
-
Poezia săptămânii: Adrian Păunescu
Cititorii mei mai vechi vor ști despre ce este vorba atunci când scriu în categoria „Poezia săptămânii”. Aproape că și eu uitasem de ea. Mi-am propus, la un moment dat, să public în fiecare joi câteva poezii ale unor poeți celebri sau nu, însoțite de câteva date despre ei și, eventual, un gând, un comentariu propriu în ceea ce îi privește. Adrian Păunescu ar fi împlinit astăzi vârsta de 74 de ani. Pentru articolul de azi, l-am ales pe Adrian Păunescu. De fapt, el ne-a ales pe noi. Lăsând la o parte orice alt aspect legat de orientarea sa politică sau viața personală, Adrian Păunescu a fost unul dintre cei…
-
Hidrobicicletă cu pedalele în cer
Cum stau așa, privesc lumea drept în ochi. Cu capul pe pământ și cu picioarele în vânt, pedalez pe o hidrobicicletă cu pedalele în cer – Nu văd nimic, doar simt să îmi iau mai mult avânt. Cum stai așa? Cu mâinile în sân, mângâie-mă stins, cu dor și regret, privește-mă drept. în suflet, fii pilot de cursă lungă, pilota mea de iarnă – a venit vara, mă plimb senină, n-am niciun secret regret. Cum stăm așa, cu picioarele în nori de lapte, ne deschidem pânzele, să ne sufle vântu-n ele – ne legănăm privirile, ne legăm și sorțile de ancoră, hidrobicicleta asta nu duce nicăieri, doar dincolo…
-
..azi sunt o tipă cumsecade
scriu pe genunchi vers negru pentru zile albe, să nu uit cum mă simt acum, când pulsul scade și cum, din afară spre înăuntru, mă tot roade un sentiment ciudat ce mă coboară-n cascade, nu mă lasă în pace, mă tot împinge, mă arde, dă cu mine în toți pereții – plec, vine-n ambuscade. între zile și insomnii, sunt prinsă în năvoade. am slăbit, mi-au zis. mă simt – imunitatea-mi scade, și toate zâmbetele ce mă hrăneau, acum îmi par fade, nu am poftă de râs. fluturii din stomac – doar larve schiloade. dau vina pe planete, or fi ele în ceva case retrograde, de trec așa ușor de la plajă…
-
sevraj
adoram poezia. și ea cam la fel pe mine. mă căuta dimineața într-o ceașcă cu buline. m-am ascuns în ea ca o vișină-n praline, (ne)plângeam amândouă că-nainte era mai bine. adoram poezia. și-i cam creasem dependență, mă consuma, mă devora printr-o corespondență – o lăsam liberă să vă-ntâlniți într-o coincidență. eram drogul ei, dar relația asta-a ajuns la scadență. adoram poezia. și-mi plăcea (c)orbul ei libertinaj, aluneca prin mine prin cuvinte, ca un pelerinaj. o cerusem. ba chiar am locuit o vreme în concubinaj. acum vrea să se lase de mine – uite, ăsta e un sevraj.
-
m-am născut să..
m-am născut să sperii scoicile, să mă bată valul, mă zgârie nisipul, cu angoase-amare m-au hrănit doicile, riduri de inexpresie-mi acoperă chipul. m-am născut să sperii ciorile, să mă bat cuVântul, dor în multe sensuri, sunt o cutie goală, mi-au furat comorile, eu nu închid ochii, doar mai mor în versuri. m-am născut să sperii brazii, îi dezgolesc de soare, de orice haină, îi ascut în mine, mă ucid camarazii. dar ce-ar fi lumea asta făr-un pic de spaimă?
-
f(r)icțiune
Dezbracă-mă de negru Și dă-mi haina cea dintâi a femeii Să alergăm prin vene reciproce Căutând infinitul căprui în nisipul Din ochii obosiți De dragoste. Lasă-mă să-ți fiu aerul cald Din balonul ce te poartă Către „noi” cei vechi, de la-nceput. Ți-aș da un nume de alint așa cum Ți-aș oferi timp din gând În.. când ne mai vedem și noi? Dezbracă-mă de ceas, De somn, de gheață, Hai să ne luăm bun-rămas Până dimineață…
-
Răsad
Îmi cresc gheare de uliu pe care mi le înfig în imaginație – rup bucăți din mine, tu le pui sare. Îmi doresc doar un pic de soare în instalație. Vreau să scot la lumina caldă strigătul de „Somn ușor!”… Gândurile urma să-mi piardă. În pijamale galbene mi se scaldă insomnia. Nici n-am plecat și mi-e dor. Din priviri în sus, piezișe, ridic zmeie de aripi motivaționale noi. Aici sunt un copil și de trei ori femeie. După ploi de muguri, răsar curcubeie din culori de martie, treizeci și moi. Îmi plantez răsad de râs acum în pământiul suflet de copil tembel. Răsad de primăvară-n mine des…
-
insomnii cam dulci..
și apar noaptea, când mi se sfârșește frica, eu cutez să-mi ascut simțurile, lirica și metrica, în rime de lemn ce-mi golesc vintrele de fluturi – îmi croiesc din cuvinte versuri pe post de scuturi. cred că pot pierde totul într-o relaxare continuă. câștig jocul când chiar cred într-o muncă asiduă, când nu mă opresc din gândit nici noaptea la trei, deși tu mi-ai spune primul: nu e asta ce vrei? asta aș vrea să fac mereu, dar am haltere-n cuvinte, le spun prea greu, parcă le scot din morminte, dintre fiare contorsionate, din suflet mototolit. mai lasă-mi doar un pic de somn… dar liniștit. mă apucă paranoia, îmi…