Cărțuială / Poezia săptămânii

86 de ani de Nichita Stănescu: „Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie.”

Deși abia m-am întors de pe meleaguri arădene, am zis că nu trebuie să treacă această zi de 31 martie fără să amintesc de nașterea unuia dintre cei mai de seamă oameni ai culturii române: Nichita Stănescu.

86 de ani de la nașterea Omului poliglot de limbă română

Sursa: facebook.com/paginacupoezii

La 31 martie 1933, orașul Ploiești a oferit acestei țări un poet de o profunzime incredibilă, un inovator remarcabil al limbii române, un om ce respira poezie. Este cunoscut faptul că Nichita și-a dictat (nu și-a scris) o mare parte din poezii, iar acest lucru oferă manuscriselor lui o valoare și mai mare.

Astăzi îmi doresc să îl (re)vedem împreună pe Nichita într-un interviu acordat Televiziunii Române. Cred că toți ne-am întrebat cel puțin o dată, la un moment dat, oare cum suna glasul lui Eminescu, oare cum ar fi recitat el Luceafărul sau Memento mori, dar nu am avut șansa de a-l asculta. De aceea, cu atât mai mult trebuie să apreciem aceste imagini:

De fiecare dată când îl ascult, stau și îmi imaginez serile poeților de odinioară. Oare ce discutau? Ce teme le ocupau mintea și ce-i făcea să bufnească în râs? Vă dați seama ce polemici, ce dezbateri se nășteau în acele întâlniri? Acesta este unul dintre motivele pentru care mi-ar fi plăcut tare mult să existe o mașină a timpului… Să pot asista măcar o dată, în tăcere, la un astfel de „recital”.

Nichita Stănescu: „Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie.”

Perspectiva poetului Nichita Stănescu asupra condiției de poet îmi pare ea însăși o poezie:

Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie. (…) Poezia este un fenomen care există în absolut toți oamenii în diferite nuanțe – mai puternic, mai slab. Poetul numai ajută la nașterea poeziei din om. Bunăoară, de ce place Eminescu foarte mult tuturora? Pentru că majoritatea se regăsesc pe ei înșiși cu prilejul lecturii poeziilor lui.
Poetul este ca o moașă de țară care ajută femeia pe câmp să nască. Dar a confunda moașa cu miracolul nașterii mi se pare o foarte mare eroare. Miracolul nașterii este fundamental. Adică miracolul faptului că există poezie este fundamental, iar nu poeții, care sunt și ei o funcție mai mult sau mai puțin dexteră a acestui fenomen de natură revelată.

În deschiderea unuia dintre evenimentele pe care le organizez lunar – #FabricadePoezie (din ianuarie încoace), am citit un fragment din Autoportret, rânduri cu care începe Albumul memorial Nichita Stănescu publicat de Editura Viața Românească:

Dacă din punct de vedere sociologic omul este dezastruos, dacă din punct de vedere psihologic omul este explozibil ca și dinamita, din punctul de vedere al poeziei din om, omul ne apare încă nejefuit.
Averea cea mai sigură și cea mai importantă pe care o are umanitatea din timpul umanității mele este poezia fiecărui om în parte, – și în acest sens înțelegem estetica ca pe expresia cea mai ființândă a eticii. (…)
Poezia poetului stârnește poezia intimă a fiecăruia.
Un poet este cu atât mai măreț cu cât cei care-l citesc nu pe el îl descoperă, ci pe ei înșiși.

În încheiere, vă las cu ultima poezie antumă tipărită de Nichita Stănescu, rânduri cu o deosebită încărcătură emoțională și cu reale accente premonitorii:

Mai mă las și eu câteodată
între un altfel de plată

nenăscut fiind
nimeni nu mă va vedea murind

Dar m-apucă dorul cel mai dor
de coasta amânduror
să mă nasc ca să și mor
să mă nasc ca să și mor

 

Vezi această postare pe Instagram

 

O postare distribuită de Georgiana Mihăilă (@opisicaneagra.ro) pe

Comments

comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: