„Blues pentru o pisică neagră” de Boris Vian #recenzie #opisicaneagra

Îmi dau seama acum că nu am mai scris de mult o recenzie de carte. Sinceră să fiu, în afară de ceva poezie și Castelul lui Kafka, nu prea m-am mai înfruptat din beletristică. Din păcate. Pentru că există cărți atât de faine pe lumea asta, cum este cea despre care vă povestesc azi, iar noi trecem pe lângă ele fără să știm că-s adevărate comori.

Câte ceva despre Boris Vian

Întotdeauna mi-a plăcut să cunosc aspecte din viața omului care a dat viață, prin scris, unui volum de proză sau versuri. Îmi pare mie că așa înțeleg mai multe printre rânduri, că înțeleg de ce alege să pună un personaj într-o lumină sau alta etc.

Așa am făcut și în cazul lui Boris Vian.

Născut într-o familie din clasa mijlocie, într-o suburbie a Parisul anului 1920, pe 10 martie, Boris Vian a fost o minte sclipitoare într-un corp bolnăvicios. O febră reumatică urmată de tifos, contactate la vârsta de 12 ani, aveau să-i marcheze starea de sănătate pentru tot restul vieții.

La numai 5 ani știe să citească și să scrie, iar la 8 ani îl citise deja pe Moliere și alți autori francezi. Literatura secolului XX a fost marcată de creațiile acestui „copil teribil” ce a trecut, în scurta sa viață, prin numeroase meserii. A învățat să cânte la trompetă la 17 ani și a obținut diploma în inginerie civilă 5 ani mai târziu. Muzica jazz rămâne însă marea sa dragoste.

A fost, pe rând, traducator, saxofonist într-o orchestră de jazz, reparator de mașini vechi, actor de film, cântăreț de cabaret, director executiv la compania Philips, scriitor de romane, nuvele și piese de teatru.

În 1952, Boris Vian a întemeiat Colegiul de Patafizică, „știința virtualului și a soluțiilor imaginare”, concept inventat de Alfred Jarry la sfârșitul secolului al XIX-lea. Printre cei care au frecventat Colegiul de Patafizică, Raymond Queneau, Eugene Ionesco și Jacques Prevert l-au prețuit foarte mult pe acest scriitor boem și foarte original.” (Citat de pe coperta a IV-a a volumului Blues pentru o pisica neagra, Editura Univers, Bucuresti, 2009)

Eugen Ionescu a fost, așadar, cursant al școlii înființate de Boris Vian. Așa am început să înțeleg multe.. :)) Despre cei doi autori.

Boris Vian a murit, din cauza unui atac de cord, chiar în timpul proiecției filmului „Voi scuipa pe mormintele voastre”, ecranizare a romanului său omonim. În dimineața acelei zile a uitat să-și ia pastilele. Era 23 iunie 1959.

Blues pentru o pisică neagră sau Furnicile sau cum să citești ceva fucked up și să-ți placă la nebunie :X

Atunci când mi-am luat cartea, titlul a fost cel care mi-a atras atenția. Pentru el am cumpărat-o. 😀 Mi se întâmplă să cumpăr ceva într-un mod impulsiv. Mai ales haine. Și da, mai ales cărți. A stat ceva timp pe raft până i-a venit rândul. Până într-o zi din vara trecută, atunci când m-am gândit că am nevoie de o carte pe care să o citesc cât stau pe șezlong pe plajă în Vamă. Și așa am intrat eu în lumea asta fascinantă a unei stilistici aparte, cu totul originală, surprinzătoare, ce te marchează cu fiecare nuvelă în parte.

Dacă îți asumi de la început faptul că autorul „a detestat întotdeauna birocrația și ierarhiile sociale, religiile organizate și armata, orice formă de înregimentare în viața publică sau privată”, vei înțelege mai ușor tipul de umor negru practicat de Boris Vian cu o lejeritate spumoasă și demnă de toată lauda.

După primul paragraf din Furnicile am zis whaat?! Hahahah

Îl redau aici să vă faceți o primă impresie. 😀

„Am ajuns azi-dimineață și nu am fost bine primiți, fiindcă pe plajă nu era nimeni decât grămezi de tipi morți sau grămezi de bucăți de tipi, de tancuri și de camioane distruse. De peste tot veneau gloanțe și nu îmi place această dezordine de dragul dezordinii. Am sărit în apă, dar era mai adâncă decât părea și am alunecat pe o cutie de conserve. Tipului care era chiar în spatele meu i-a luat trei sferturi din față glonțul care venea și am păstrat cutia de conserve ca amintire. I-am pus bucățile de față în casca mea și i le-am dat, a plecat să se îngrijească, dar pesemne că nu a luat-o pe drumul cel bun, pentru că a intrat în apă până când nu a mai ajuns cu piciorul la fund și nu cred că vede suficient prin apă ca să nu se piardă. [ :))))) ]

Apoi am alergat în sensul cel bun și am ajuns la timp pentru a primi un picior în plină față. Am încercat să mă iau de tip, dar mina nu lăsase din el decât bucăți greu de manevrat, așa că i-am ignorat gestul și am continuat.” [ :))))) ]

Despre nuvela ce dă numele volumului nu vă zic mare lucru. Da, e despre o pisică neagră ce vorbește, un motan căzut într-o gură de canal, mai exact. Intervin diferiți oameni să-l scoată de acolo, iar comicul întâlnit în aceste rânduri este răsfirat pe o paletă foarte largă – de la cel de situație la cel de limbaj. Finalul, bineînțeles, neașteptat. 😀

Mai am pe lista de citit și cel mai cunoscut roman semnat de Boris Vian, Spuma zilelor, considerat „cel mai sfâșietor roman de dragoste din literatura lumii”, după spusele lui Raymond Queneau.