Filosofie pe genunchi
-
Arată-ți rănile. M-am plictisit de ale mele.
Arată-ți rănile. M-am plictisit de ale mele. Vorbesc mereu de pansament din flori și zâmbet, dar nu mai au niciun efect asupra mea. Mă simt mai bine când le ofer. Îți oblojesc rănile așa cum știu eu mai bine, uitând de ale mele. Murakami zice bine: „Dacă tu îți amintești de mine, atunci nu-mi pasă dacă toți ceilalți m-au uitat”. Dar ce mă fac eu cu gândurile astea ale nopții ce-mi țin mintea trează până târziu, deși se știe că oamenii triști dorm mult. Din nou îmi iau insomnia de mână și ne plimbăm prin parcuri pustii, sub cerul negru stropit cu stele… Îmi deschid sufletul cât să ia un…
-
Scrisoare fără nume – 2
Mai ții minte când ți-am scris prima scrisoare fără nume? Îți spuneam acolo cuvinte culese (de) pe sprânceană… senină, calmă, întocmai ca privirile piezișe ce ni le aruncam de la unul la altul, ca într-un joc de tenis cu o minge invizibilă. Lunile au trecut, iar acum simt din nou durerea facerii. Unui tablou rupt din carne vie. Ți-aș spune cu buzele mele lipite de ale tale tot ce am de șoptit. Dar tu nu ești. Poate că nici nu ai fost vreodată. Și doare mai tare că știu sigur că nu vei fi. Tu mi-ai rămas fără numele, pierdut și necăutat, impulsiv și necumpătat. Ai reușit să-mi spulberi orice…
-
(va) Urma.
Se spune că, atunci când îți place în mod special ceva, ar trebui să-l ții departe de văzul lumii. Să-l protejezi de hârșâiala privirilor curioase, întrebătoare, critice. Așa simt și eu! îmi zise rațiunea mângâindu-și luciul tăios al conștiinței ca o sabie. Katana taie din rădăcină visul, îi smulge seva și ți-l aruncă la picioare, cu dorințe încă spumegând în verde. Dar hei! Tocmai ăsta e paradoxul: vrei să strigi în gura mare că simți, uite, simți din nou, dar ceva te oprește. E acel ceva care îți șoptește, din timpan către afară, că totul trebuie păstrat în interior. E ca atunci când ții ușa deschisă și iese căldura din casă.…
-
Scrisoare fără nume.
Scrisoarea asta îți este adresată ție. De ce te miri când spun asta? Nu e despre tine, e despre ce simt eu. Dar tot tu aș vrea să o citești. Să-i dezlipești timbrul de pe fața plicului și să te uiți lung la scrisul meu de mână. Ești trecut la destinatar, dar nu ți-am dat încă un nume. Nu am avut nevoie de intermediari – ai venit singur să-ți primești scrisorile. Le-ai luat pe fiecare în parte, le-ai citit pe nerăsuflate prima dată, pentru ca, mai apoi, să simți nevoia să le repeți, să diseci înțelesuri în mii de litere. Așa credeai că mă vei afla. Te-ai înșelat crezând astfel. Eu…
-
Când palatul e colibă…
Ai avut vreodată senzația că ești mic, mic? Atât de mic încât te pierzi prin buzunare? Străin, complet pierdut. Dezorientat, încerci s-alegi o cale. „Pe-aici!” – bagi capul în pământ și faci pași. Vântul rece îți colorează obrazul în roșu aprins. El sau capilarele inundate cu viteza unei lumini ce ți se răsfrânge între iris și retină. Cu privirea aplecată, îți vezi papucii noi cum apar… și dispar… Unul câte unul. Îl iei pe primul, îl aduci pe celălalt și tot așa. Când bagi mâinile în vestă, aceea veche și ruptă în spate, dai de tine. Te oprești și, panicat, te pipăi să vezi ce e cu tine – visezi…
-
Zâmbet cu genunchii goi.
Cunoști momentele alea în care zâmbești, dar nu știi de ce? Ai așa, o stare de zăpăceală în subconștient, încât nu-ți poți explica starea ta de bine. Lumea din jurul tău răspunde inocenței cu un zâmbet larg. Nu știu dacă sincer, dar astăzi lumea a fost mai bună. Cu mine. Astăzi a plouat. Dar ai aflat deja asta, a fost peste tot știrea. Senzaționalul situației este dat de bucuria mea că e frig. E frig și mă simt bine în cardiganul gri, în mașină, atunci când picurii de pe geamuri mă feresc de privirile semaforice – atunci zâmbesc și mai larg. În sinea mea. Genunchii zâmbetului meu sunt goi –…
-
Zile…
Sunt și zile ca astea, în care stai și caști ochii la pereți și ei la tine. Ai senzația că vin peste tine și tresari. Pierzi timpul, deși știi că nu-l ai. „Trece timpul sau noi, oamenii, trecem prin timp?” Ah, câte gânduri fără niciun folos… Sunt și zile ca astea în care reușești să faci tot ce ți-ai propus, în schimb te simți de parcă nu ai realizat nimic. Te-ai prefăcut că îți scrii soarta cu un marker negru și gros și permanent, dar ai folosit creionul. Ai trișat. Ca să poți șterge rândurile de azi ușor și fără regrete. Dar scrii apăsat, iar urmele se văd și pe zilele…
-
Bucuria mea de azi? Prânz în bibliotecă.
În seara asta sunt scurtă. În declarații. Azi a fost o zi simplă, așa cum mi le doresc pe toate. Plină ochi, nu-mi mai văd nici gândurile să le apuc și să le aștern aici frumușel pentru mai târziu când le-oi căuta să văd „ce făceam eu acum un an pe vremea asta”. Am zis că ziua a fost simplă, dar n-a fost. Am avut momente simple. Ca ăsta: …când m-am așezat lângă ziarul Facultății de Jurnalism, Atelier jurnalistic Plus. Sunt mândră de el și, așa cum spuneam și pe facebook atunci când am postat fotografia, este un proiect special. Este genul ăla de ziar unde scrii ca începător și…
-
Îmi plânge pixul.
Când scriu, serios, îmi plânge pixul. Nu înțelegi, nu vrei să-mi sari tu fixul? Am vrut apoi să-ți desenez culori vii ce-mi curg prin ochi – toate-ntr-o zi… Ce vreau eu să scriu acum ți-s toate oglindă, gânduri negre nu mai am, toate se perindă, se duc încoace și încolo, în eter(n)ul dintre noi. Nu vreau să-mi plângă pixul, dă-mi unul mai de soi!
-
Omul, ființă animală.
Cum mi-a venit ideea asta? Păi, ia uită-te în jur! Nu-mi spune că nu vezi și tu de ce zic asta: omul este o ființă animală. Acum… dacă asta e de bine sau de rău, depinde. Depinde de experiențele tale anterioare, de anturajul în care te desfășori sau, pur și simplu, de predispoziție. Cel mai vizibil mod în care o persoană devine animală este atunci când nu iubește. Stai așa, nu zic că animalele nu iubesc, ba chiar… se îndrăgostesc de mai multe ori. Să nu amestecăm lucrurile. Ce vreau eu să spun? Atunci când un om iubește, el își depășește condiția de animal, ființă irațională. El alege să trăiască lângă o singură persoană,…
-
Notă din subsolul minții. #1
-
Viața, aiurea-n tramvai.
Viața-i un tramvai aiurea în care mergi cu spatele. Nu știi încotro te îndrepți căci nu ești tu vatmanul. Simți curbele doar și te ții tare în genunchi. Pentru echilibru. Are un singur vagon – unii oameni coboară, făcând loc altora noi. Doar câțiva reușesc să urce. Le oferi locul, unii te fură: riscul niciodată asumat al călătoriei fără bilet.