Recenziile Pisicii Negre
-
Cum am văzut eu Bacalaureat 2016.
Între 1 și 3 iulie, adică în weekendul ce tocmai s-a încheiat, a avut loc Festivalul IEsc – urban, contemporan, românesc – ediția a doua. Au avut mai multe treburi interesante în program. Pe lângă concerte, ateliere de creație, ședințe foto profesionale, make-up & hair styling, expoziții de ii și accesorii, aseară au avut și o proiecție de film la care am ținut să ajung: Bacalaureat, regia Cristian Mungiu. Invitat special? Mungiu în persoană. S-a vorbit mult, poate prea mult, înainte de începerea filmului. Am aflat câteva chestii interesante, dar am pierdut multe amănunte fiind atentă la rândunelele ce făceau cercuri aeriene deasupra Grădinii cu filme. Polonia are o industrie a filmului muuult…
-
Războinicul Vânător și Crăiasa Zăpezii. Sau happy end pe față.
Vă „amenințam” încă de ieri că, domn’e, vin cu o recomandare de film, că alea, că alelalte. Niet, frăținski! Mi-a picat blogul. Oricum, nu aș fi avut prea mult timp să redactez cine știe ce text, vreo lălăiala din aia de n-o citește nimeni, dar nah, dacă am zis că ieri public, păi, ieri trebuia să public. În fine, iată-mă aici – scriu, aberez, îmi era dor să mai scriu de-ale mele. Parcă îmi dau rifreș când pot poci cuvintili cum vreau io, când pot strâmba sensuri fără teamă de (pre)judecată… Ce mai, o plăcere! 🙂 Stați așa că mă pierd în prea multe gânduri. Dau năvală ca nebunele – pick…
-
Hohote și… Panică la Operă!
Se spune că cele mai bune lucruri ți se întâmplă neplănuit. Dacă stai și analizezi bine înainte, dacă ajungi să cântărești o decizie prea mult timp, s-ar putea să lași trenul să plece din gară… O veni altul, dar poate are scaunele mai rupte, geamurile mate, sau te poartă până la cine știe ce destinație… Că tot veni vorba, mie îmi place să merg cu trenul. Aș pleca până în Budapesta într-o astfel de călătorie… Să privesc pe geam, îmbrățișată, în timp ce scriu câteva rânduri într-un jurnal cu colțurile întoarse… Asta așa, ca o paranteză. :)) Să revenim. Sâmbătă am mers la Grand Cinema & More, Băneasa Shopping City. Nu…
-
Față-n față cu… Ultimul lup.
Am fost vineri să văd un film. La cinema. Încă de anul trecut mi-am propus să văd Ultimul lup (Wolf totem/Le dernier loup), ba chiar îl descărcasem la un moment dat, însă nu mi-am făcut timp să-l văd. A rămas uitat pe undeva prin laptop. Mare mi-a fost bucuria să aflu că va avea loc o premieră a acestui film, pe 25 martie 2016, în cinematografele din toată țara. După ce ne-am gândit să mergem la Cinema Muzeul Țăranului, am ajuns la concluzia că ar fi de preferat să-l vedem 3D. Așa că am optat pentru un cinema de mall (care, tbh, nu-s chiar preferatele mele). Am ajuns cu ceva întârziere,…
-
Recenzie „Fenomenul Pitești” de Virgil Ierunca
A trecut ceva timp de când nu am mai scris o recenzie pentru blogul meu drăguț. Nu pentru că nu aș mai fi citit între timp, doar că am avut alte idei care le-au luat fața celor din literatură. Am mai terminat câteva cărți, sunt la rând, la recenzat. Astăzi a venit rândul Fenomenului Pitești: Virgil Ierunca, soțul Monicăi Lovinescu, a pătruns în infernul închisorilor comuniste, reușind să descrie ororile îndurate de tinerii studenți în marginea unui Pitești concentraționar. Am citit cartea asta cu greu. Deși are mai puțin de 100 de pagini, după fiecare 6-7 pagini aveam nevoie de o mică pauză. Imaginile descrise aici abia pot fi suportate, sunt…
-
Declarație de iubire.
Scrisorile nu mai sunt la modă acum. Nici măcar cele electronice. Avem tendința de a cere să ni se întâmple lucruri cu o viteză uimitoare, pentru ca, mai târziu, să ne plângem că nu ne-am bucurat îndeajuns de timpul avut la dispoziție. Vrem totul aici și acum, nu mai contemplăm. Ne doare că pierdem vremea, dar folosim visele pe post de morfină. Visele sau visurile. De aceea, azi nu trimit porumbei voiajori, nici nu bag bilețele cu mesaje în sticle pe care să le ducă valul în pustiul mărilor (de gânduri), nici e-mail nu trimit. Poate de luni încolo, la noul job. (hehe) Și nici nu va fi vreo declarație de…
-
Recomandare de film: Solidream.
Mă gândeam acum că au zis ăștia că vin iar căldurile însoțite de nu știu ce coduri colorate. Toată lumea este cu gândul la concediu. Oricum ar fi, o călătorie e mai mult decât binevenită, fie ea în valuri gălăgioase, fie la umbra bătrâneții liniștite a unui munte. Și stând așa, lungită în pat și citind, mi-a zburat gândul la aventura echipei Solidream, prezentată într-un documentar pe care l-am vizionat la Cinema Elvire Popesco, cu ocazia campaniei A velo au cinema, prin care se dorește conștientizarea asupra riscurilor încălzirii globale. Nu o să vă mint, am mers cu mașina până acolo, dar asta contează mai puțin. 😀 Când am ajuns, curtea…
-
Sarea pământului. Sau când filmul bate viața.
Trebuie să încep cu asta: mergeți la cinema! Vedeți filme ȘI la cinematograf. Și nu neapărat la alea din mall. Biletele sunt mai ieftine la Cinema Studio sau Cinema Europa (la astea am fost eu) și astfel susțineți cinematografele care stau să se închidă de la o zi la alta din lipsa spectatorilor. Ar fi păcat! Săptămâna trecută am fost la Cinema Europa (Moșilor 127) să văd Sarea pământului, la recomandarea Sorinei care a susținut că trebuie să-l văd. Și da, a avut perfectă dreptate! Vizionarea acestei producții este un real câștig pentru fiecare om ce-l privește. Filmul ăsta bate viața. Așa am simțit. Așa l-am trăit. Am fost personaj, am fost…
-
Povești trăsnite.
Vreau să atrag atenția asupra unui film care prezintă șase povești trăsnite, în care este desenată linia extrem de fină dintre realitatea cotidiană și brutalitatea ce zace în noi. În fiecare dintre noi. Relatos salvajes este un film care exprimă perfect stări paradoxale, imprevizibile, dar pline de adevăr. Adevărul fiecăruia dintre noi, pe care îl ținem ascuns, dincolo de fațade mânjite de perfidia unui rânjet studiat dimineața în oglindă… L-am văzut ieri la Cinema Studio într-o sală animată de câteva chipuri limpezi și tinere, unele înrămate de ochelari. Am ajuns mai târziu – deh, așa e în tenis centru, nema loc de parcare. Mai ocolești o stradă, cu ochii după clădiri vechi și…
-
Nora Iuga. Sau plăcerea cititului în stare pură.
Se prea poate ca titlul să nu vă spună prea multe. Nora Iuga nu există în manualele școlare, nici nu e Mihaela Rădulescu să vândă datorită (din cauza?) celebrității și nici nu e prea comestibilă. Ușor, voiam să spun. Ușor comestibilă. Nora Iuga, fotografiată în Parcul Titan (de Victor Jalbă-Șoimaru, Casa de pariuri literare) Cine este Nora Iuga? Este, de fapt, Eleonora Almosnino, poetă, romancieră și traducătoare (limbile germană și suedeză). Este născută pe 4 ianuarie 1931 (trăiască Wikipedia!), licențiată în Filologie (specializarea Germanistică), avându-i ca profesori pe Tudor Vianu și George Călinescu. Din 1985 este scriitoare profesionistă. Face lecturi publice în străinătate și primește numeroase burse. A început să scrie…
-
1984, mai actual decât aș fi crezut.
Romanul 1984 te intrigă, îl citești cu groază, dar și cu o plăcere meschină – aceea de a descoperi în jur adevăruri cu o nostalgie fricoasă a amintirilor din vremea regimului ceausist. Am ajuns să citesc 1984 în urma recomandărilor unor oameni la a căror părere țin și care nu au greșit când mi-au sugerat că ar trebui să o adaug lecturilor mele preferate. Trebuie să recunosc că mi-a dat bătăi de cap, am avut momente în care am vrut să o las așa, necitită, neterminată, într-un colț de listă cu cărți de citit. Nu am lăsat-o de tot, dar am amânat-o cât mai mult timp posibil. Nu are nimic în comun cu cărțile…
