Ciornă

Mă simt ca o ciornă pe care
Dumnezeu își face calculele.
Stă, se gândește cu pixul ținut strâns
între dinți
și se mai încruntă câteodată.
Taie în foaie vie și mă lasă
să-mi curgă pasta pe obraji.
Mă mângâie cu o pană
înmuiată-n lună și-n stele.

Mă mototolesc în mine de atâtea ori..
De câte ori?
Problema (mea) nr. 1.
Las-o, Domnule, mai moale!
Mâna..
Las-o moale, apeși pe gânduri,
îmi iese tuș din rânduri.
Negru.

Subiectul 2. Doliul.
Stă ce stă în problema asta
și pleacă.
Se ridică, nu-L mai văd o perioadă.
Doar negru.
Doliu.

Apoi, ca prin ceață, ia călimara
cu aparente fericiri
și-mi stropește viața la întâmplare.
Foaia capătă formă, formele iau formule
și din nou vreau să rezolv un puzzle
acolo unde s-a îndoit un colț,
pur și simplu.

Mă simt ca o ciornă pe care
Cineva-zeu își încearcă pixul când
e frig afară.
Măzgălește aleatoriu, eu tot încerc să exprim ceva
celorlalți,
dar ei nu văd nimic.. altceva
decât un Chip aplecat asupra lor
cum ține un pix strâns între dinți..

Mă simt ca o ciornă pe care
începi să scrii idei principale
în jurul cărora, de singurătate, țes eu povești.

Apoi, când trebuie să predai armele, pixul și foile,
se scurge timpul,
începi să scrii pe foaia de examen, Doamne,
ne-mediocră și demnă de predat..*

*cu toate astea, are și ea un colț negru.

Mă simt ca o ciornă ce rămâne uitată-n bancă
și vine și mă strivește între palme,
într-un pumn mototolit de hârtie,
femeia de serviciu.