Crăciunul meu

Sat rupt de lume, undeva prin sudul ţării. 25 decembrie. Se crapă de ziuă. Ea, abia trezită, stă lângă pat în picioare, tremură pe dinăuntru – de emoţia regăsirii. Îşi trage pe ea nişte haine mai închise la culoare, fesul în cap. Merge fără ochelarii de vedere pentru că de data asta nu merge să vadă pe cineva, merge să-i vorbească. Merge să strige, să plângă până ce vântul îi usucă pe obraji sarea lacrimilor. Se caută de şerveţele şi îşi întreabă tatăl dacă e pregătit. E hotărâtă să înfrunte situaţia asta ca un om mare. Pune capu în pământ şi păşeşte afară, pe treptele casei. E încă întuneric, dar acel întuneric albăstrui care te face să te gândeşti la suflete ce călătoresc prin văzduhul ăsta infinit. Se încheie la hanorac şi deschide un subiect aşa, de complezenţă, despre vreme. Merg amândoi, numai că ea e un pic în urmă. Nu că e obosită, cu toate că e, ci pentru că nu ştie cum îi va fi după asta. Va fi mai bine? Va fi mai rău? Îşi zice că e destul de tare încât să reziste emoţiei şi să-şi poată stăpâni nevoia de plâns în hohote, cu vorbe, cu jale.. Nu tre să-şi neliniştească tatăl, că şi aşa e singur şi firav emoţional.. Se întâlneşte cu multă lume în drumul ei, oameni care au fost să-şi vadă oamenii. Şi ei doi mergeau la omul lor, Alin.
Tatăl cu coşniţa în mână, cu gândul un pic rătăcit, nu conteneşte să se mire de şirurile de oameni ce coboară de acolo, din deal, de se mira până şi ea că încă mai există atâta lume în satul ăla. Noroaie cum numai acolo vezi, acelaşi drum, gânduri diferite. Se îndreaptă amândoi către o poartă mai mare, iar ea măreşte pasul pentru că arde de nerăbdare să ajungă acolo să simtă energia lui Alinu. Lui Alinu ei. Încă de la intrare, strigătele si jalea femeilor de acolo o întristează, o înmoaie. Te uiţi de jur împrejur şi parcă ai aceeaşi imagine la nesfârşit, numai numele de pe cruci se schimbă. Şi culoarea lor. Unii s-au grăbit să plece de mai multă vreme din lumea asta, iar alţii mai târziu.. Când se salută cu lumea, îşi spun Bună dimineaţa, apoi La mulţi ani!.. Asta o întristează şi mai tare pentru că îi aduce aminte că e sărbătoare. De un an de zile, ea nu mai ştie să se bucure, să râdă cu sufletul, nu doar cu buzele.. Nu mai ştie. Şi nici nu e sigură că ar mai vrea să ştie. Pentru că un lucru e sigur: niciodată nu va mai râde cu tot sufletul, pentru că sufletul ei e ciobit, nu mai e întreg. Şi ştie asta pentru că asta simte. Zi de zi. Durere surdă în piept şi senzaţie de sufocare. Dar îi e atât de cunoscută senzaţia asta încât face parte din ea.

Au ajuns şi acolo unde nu voiau să ajungă. Cu ochii înlăcrimaţi, tatăl aprinde nişte lumânări pe un fundal sonor plin de jale si bocete de femei.. Cu mâna tremurândă şi astupându-şi gura cu şerveţelul, face şi ea acelaşi lucru. Apoi îşi aşteaptă rândul la tămâiat – se spune că atunci când dai cu tămâie pe deasupra unui mormânt, cel ce se odihneşte acolo te vede şi te aude. Ea ar prefera să nu o vadă aşa.. tristă, debusolată, aproape de pragul depresiei.. Alin o voia mereu veselă.. şi făcea totul ca să fie aşa. Între timp, s-a luminat afară şi aproape că iese soarele. Şi e cald. Şi e Crăciun. Ei aşa zic toţi, ea însă nu face deosebirea între o altă zi şi ziua aceea. Şi când se uita în jur şi se vedea în acel peisaj morbid, în ziua de Crăciun, îşi dădea seama că cimitirul e cel mai trist loc de pe pământ!

    [Articol publicat în Atelier jurnalistic, nr. VII, decembrie 2011]

Comments

comments