Dacă e corect, de ce mă doare? – Scrisoare fără nume 3
A venit vremea aia în care stau cu bărbia, cu obrajii în palme și mă gândesc. Mă gândesc că nu mai vreau să mă gândesc. Încerc să mă golesc de toate trăirile negative, încerc să găsesc soluții. E atât de greu.. Doare.
Dacă e corect, de ce mă doare? Spune-mi tu! Hai, spune-mi.. Dacă știu sigur în sinea mea că am făcut alegerea corectă, de ce știu la fel de sigur că nu sunt împăcată cu ideea? Ideea de a te pierde. Oh.. Am scris-o. Uite, am gândit-o. Poate că deja este prea târziu.
Ne-am pierdut înainte să ne avem. Am încetat să fim până să știm dacă putem fi. Simți că simt? Eu am simțit că simți, dar nu vreau jumătăți. Vreau un om întreg pentru mine, un om la fel de întreg.
Cum am ajuns aici? Derulez banda, așa, pe repede înapoi, și tot nu-mi dau seama. Ești de vină că ai promis? Sunt de vină că am așteptat? Nu ți-am zis până acum, dar erai genul de băiat lângă care aș fi rămas.. Pentru totdeauna. Aveai tot ce mi-ar fi trebuit să rămân. Tot, mai puțin răbdare. Răbdare, înțelegi? Atât.. și acum am fi fost! Noi doi și restul lumii. Dar nu era de ajuns..
Nu ți-am zis până acum, nu am vrut să zic nimic, am vrut să arăt. Am vrut să simți ce simt, nu doar să auzi. Ne-am promis că nu mai pleacă nimeni. Am plecat. Eu, mai devreme. Tu, în același ritm. Nu vreau să cred că părerile tale s-au format doar pe baza unor presupuneri sau a două sprâncene încruntate parcă prea des. Așa m-ai cunoscut? Eu îmi amintesc de râsul nebun pe care nu mă feream să-l folosesc atunci când erai prin preajmă.. De sentimentul ăla unic atunci când puneai capul pe pieptul meu, între umăr și gât, când te mângâiam și te simțeam ființă din mine. Ce fac acum cu toate astea? Mi-ai dat curajul ăsta, nebunia de a crede din nou, iar acum ai plecat. De ce? Nu, nu de ce? Ce fac eu acum?.. Asta mă întreb.
Tu ce faci acum? Îmi pare rău că vreau să știu. Îmi pare rău că și atunci am vrut să-mi spui cum ești. Îmi pare rău că încă am păreri de rău. Dacă e corect, de ce mă doare?
De ce nu-mi ieși din cap? Poate pentru că mă simt vinovată.. Recunosc că aș fi putut fi puțin altfel, dar în același timp aș fi vrut să fii altfel – adică să mă lași să te privesc direct în suflet, nu printr-un geam mat. Îți vedeam umbra, gesturile, dar aș fi vrut să-ți văd toată simțirea. Cât de important ai devenit pentru mine nu vei afla vreodată.. Te-am speriat din nou. Nu ți-am zis, dar și mie încă mi-e teamă. Am vorbit despre asta, credeam că pot mai mult. Dar trebuie să fim doi ancorați în portul nostru, singuri pe faleză.. Înțelegi?
M-ai speriat cu vorbe mari, m-ai speriat cu dorința de a fi – fără întrebări, doar cu simțiri. Din plin. Nu înțelegeam ce se întâmplă cu mine, dar mi-ai promis plasa de siguranță și m-am aruncat în gol cu ochii închiși. Încă nu te văd acolo să mă prinzi.. Prevăd un final cam trist.
Am fugit în direcții opuse după ce abia am reușit să ne găsim. Simțeam că ai ce-mi lipsește, voiam să-ți ofer ce ai nevoie. Nu am reușit aproape deloc. Îmi pare rău.
Vei mai fi în simțirile mele, între două bătăi de inimă, vei mai simți un gând cum te mângâie pe ochi somnoroși de dimineață, îți vei arunca jumătăți de priviri pe geamul nostru cu soarele ăla tâmpit ce insista să se bage lângă noi în pat de fiecare dată.. Apoi.. Știi tu mesajul.
Și cam atât. Nu mai pot continua așa. Doare. Am vrut să las cuvintele să iasă, să le aștern aici atunci când vor ele, nu când le caut eu. M-am simțit inspirată. Am zis aici ce nu am apucat să vreau să zic în alt mod..
Cuvinte de adio ne-am zis deja. Ce-ar mai fi de spus?.. Îți promit că totul va fi bine.