Dacă luciditatea și pesimismul ar fi luat vreodată o formă de om, acestea s-ar fi întrupat în Emil Cioran.
Deși l-am citit pe Emil Cioran încă din vremea liceului, nu am reușit niciodată să leg două idei în scris despre el. Asta pentru că nu mi-am propus. Am avut numeroase discuții despre activitatea sau viața acestuia, iar astăzi, fix de ziua lui de naștere, îmi doresc să las aici câteva impresii despre ce a însemnat Cioran pentru mine și nu numai.
Emil Cioran, român născut în Rășinari (Sibiu), plecat în Paris pentru totdeauna
Pe 8 aprilie 1911, în comuna Rășinari (la 15 km de Sibiu), se năștea Emil (Mihai) Cioran, cel ce avea să devină un mare filosof român, o reprezentare a „pesimismului efervescent”… Din tată protopop ortodox și mamă cu origini nobile, Emiluț sau Luț (cum îl alinta familia) avea să crească într-un peisaj de munte, trăindu-și copilăria fericită alături de fratele său, Aurel, și sora acestuia, Virginia.
„Ai mei, mama şi tata: cu greu se pot imagina două fiinţe mai diferite. N-am reuşit să împac în mine caracterele lor ireductibile. (…) Recunosc în mine caracterele tatei şi mamei, mai ales pe al mamei, orgolioasă, capricioasă, melancolică.” Emil Cioran în „Caiete I (1957-1965)
În ultimii ani, m-am văzut preocupată mai întâi de viața unor autori pe care i-am citit, abia apoi am început aprofundarea operei. Mă fascinează gândul că scriitorii pe care noi îi descoperim prin manuale sau plăcuțe de case memoriale au fost oameni pipăibili, au trăit o viață tumultoasă, cu pase proaste, perioade negre sau fericiri ale unor iubiri pătimașe.
Iunie/iulie: Sibiu, here I come! Ăghen.
Anul acesta voi ajunge și eu la casa lui memorială (proprietate privată, totuși) și la Muzeul Astra Sibiu, acolo unde se află multe dintre scrierile acestuia. Uh, deja am un gol în stomac. (Later edit: Am scris deja atât despre casa memorială a lui Emil Cioran din comuna Rășinari, cât și despre Muzeul Astra din Sibiu, articol în cadrul căruia aveți și imagini video dintr-un episod Negru Vlogă.)
În 1990, Cioran însuşi îi dezvăluie lui Gabriel Liiceanu, într-un interviu, că „peisajul e o chestie capitală. Când ai apucat să trăieşti la munte, tot restul pare de o mediocritate fără pereche. Pentru că acolo este o poezie primitivă. Trebuie să mărturisesc că, pentru mine, Coasta Boacii a fost capitală“. (sursa)
După ce termină Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, Cioran începe să studieze filosofie la Universitatea din București, unde a fost coleg cu Mircea Eliade și Constantin Noica, avându-i drept profesori pe Tudor Vianu și Nae Ionescu. Voi vă dați seama ce generație a fost aceea? Ce discuții, ce polemici, ce seri pline de patima unor ideologii argumentate vioi de acești stâlpi ai culturii noastre… Mi-aș dori să mă pot transpune într-o asemenea situație, să fiu martoră a acestor spectacole ale minților frumoase..
Primul lui volum, Pe culmile disperării, a fost chiar prima mea carte, semnată de Cioran, pe care am citit-o. Am găsit-o în biblioteca de acasă și mi s-a părut că se potrivește cu viziunea mea (poetică, mai ales) de pe atunci. Aveam vreo 15 ani. Am citit-o, mi-a plăcut și am căutat și alte volume. Am citit și Lacrimi și sfinți, dar cu Schimbarea la față a României nu am rezonat.
Am recitit anul trecut Pe culmile disperării, stând pe pragul din fața casei, savurând o cafea. Abia atunci am înțeles ce-a vrut să spună autorul. Trecută prin filtrul rațiunii mele de acum, mi s-a părut o altă carte. Aveam pasaje la care spuneam bă, ești nebun? Nu era nimeni nebun, deși aceasta a fost o mare temă abordată de Cioran în operele sale. Pe lângă asta, îmi place pesimismul lui original, netras de păr, natural, stare în care mă regăsesc și la care mă reîntorc ca într-un culcuș cald la sânul mamei. În negru mi se pare totul mai ușor de suportat.
La Paris, București, Sibiu, Cluj, Rășinari există câte o stradă numită în cinstea lui. Și tot mi se pare prea puțin..
În 1937, Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris.
Locuind în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată, acesta a păstrat legătura cu prietenii din România, corespondând prin numeroase scrisori cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu și alții. Așa cum declară Eleonora Cioran, cumnata scriitorului, într-un interviu acordat adevărul.ro: „Viaţa lui Cioran la Paris este extrem de modestă, surprinzătoare chiar şi pentru apropiaţii săi. Stă în chirie împreună cu partenera sa, Simone Boué, într-un apartament fără televizor, dar având pe jos, păstrat cu sfinţenie, un covor splendid, ţesut acasă de mama sa, Elvira Cioran.”
În ceea ce privește tematica operei,
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii.¹
Mai târziu, tocmai acest fapt, că Cioran face teoria sinuciderii atât de credibilă şi în operele sale, încât mulţi s-ar fi aşteptat măcar la o tentativă de suicid din partea scriitorului, îl va face pe prietenul său, Arşavir Acterian, să-i reproşeze că „afişează scârba de lume şi preconizează sinuciderea ca o soluţie radicală de detaşare. Şi… nu se sinucide“.
40 de ani alături de o singură femeie (fără să o ia de soție), dezvoltând o iubire pătimașă la vârsta de 70 de ani pentru o femeie mult mai tânără
După o vizită în apartamentul celor doi din Paris, Wolfgang Kraus, editorul austriac al lui Cioran, povesteşte în jurnalul lui, la data de 8 octombrie 1984:
„Simone echilibrează totul, el emană mulţumirea unui om fericit. Cioran îi datorează infinit de multe“.
Mai târziu, a apărut în viața lui Friedgard Thoma, o femeie mult mai tânără decât el, de o inteligență sclipitoare, care preda filosofie la o facultate din Germania.
Între Cioran şi Friedgard s-a născut o profundă legătură intelectuală, materializată printr-o corespondenţă purtată între anii 1981 şi 1991. Cioran s-a aruncat cu toată fiinţa sa în iluzia acestei legături, cu femeia superbă, pe care a numit-o, într-una dintre scrisori, blestemul său indispensabil.²
Găsesc între mine și Cioran atâtea asemănări, încât mă sperii la gândul că a sfârșit suferind de Alzheimer..
Citind despre el, pot spune că mă regăsesc în scrierile, stilul de viață, felul de a fi, viziuni asupra lumii înconjurătoare ale lui Cioran.
- născut la țară, într-un sat micuț, va duce cu sine dorul de casă și patrie, pentru totdeauna; nu m-am născut la țară, dar mi-am petrecut o bună parte din copilărie acolo (poate, cea mai importantă perioadă – adolescența);
- iubea foarte mult România;
- are note foarte bune la școală, fiind un elev conștiincios (termină aceeași școală unde avea să învețe și Octavian Goga);
- rămâne atașat de familie întreaga viață, deși aflat la mare depărtare;
- dragostea pentru munte;
- este născut pe 8 aprilie, adică în zodia Berbec. Helăăău! 😀
- „el a rămas student toată viaţa. A mâncat la cantină. De altfel, pe Simone Boué a cunoscut-o chiar la cantină“, subliniază Eleonora Cioran;
- aflați în vizită la Emil Cioran, „Aurel Cioran şi soţia lui au fost duşi apoi la apartamentul scriitorului, de la etajul cinci al unui imobil, pe scări: un apartament foarte modest, dar foarte plăcut. De acolo, se vedea cerul Parisului. „Încăperea era atât de modestă… Ei nu se bucurau de obiecte din astea de artă. Pentru Emil, arta era covorul mamei, ţesut la Răşinari.” Stau la etajul 5, garsonieră modestă, dar plăcută, de unde văd cerul Bucureștiului, iar obiectele de la mama mă înconjoară ca într-o îmbrățișare caldă, continuă..
- era o oază de energie pozitivă pentru prietenii săi, reprezentând un sprijin pentru aceștia, situație aflată la polul opus celor scrise de el în toate operele sale; l-a susținut pe Eugen Ionescu atunci când acesta avea nevoie de încurajări;
- Cioran filosofează şi se lamentează. „Cu ce ne ocupăm noi viaţa? Cu Cioran despre literatură. (…) Scârbă de viaţă, de mizeriile bătătoare la ochi, întâlnite la fiecare colţ de stradă. (…) Neagă cu entuziasm febril orice. (…) Nu gustă viaţa. A îndurat prea multe. A fost prea îndelung nenorocit. Râvneşte după plăceri mărunte. Este pentru trăirea superficială“, notează Acterian în „Jurnal“ (Humanitas, 2008) – sursa: adevărul.ro.
- același prieten apropiat Arşavir Acterian: „Cioran e vesel, de un pesimism exuberant, gălăgios, de o explozivă sinceritate, de o delicioasă lipsă de prejudecăţi, de o simpatică vivacitate.” Ce să mai zic eu?
Dacă mai caut, sigur mai găsesc. Dar esențialul a fost.. scris. Dacă merg până la finalul vieții lui, nu mă gândesc decât la anumite situații în care m-am văzut scriind (pe nepusă masă) despre Alzheimer, iar sfârșitul lui Cioran stă fix sub pecetea acestei necruțătoare boli…
„E sfâşietor să-l văd cum se duce la porţile exterioare, cum le zgâlţâie, încercând disperat să le deschidă. Se poartă ca şi cum n-ar şti unde se află – dar eu simt că înlăuntrul lui există voinţa de a-şi şterge, de a-şi anihila starea prezentă şi lucrurile care-l înconjoară. Din când în când, în străfulgerări extraordinare, redevine el însuşi – o izbucnire a vechii ironii devastatoare supravieţuind într-un sine devastat“. (Citat dintr-o scrisoare trimisă de Simone Boué către Wolfgang Kraus)
Am cam scris ceva la acest articol, dar era vremea lui. Nu mai vin cu citate, nici siropoșenii, nici nu mai am de adăugat chestii. Mi-aș dori să fi citit tot ce a scris, atât. Și cred că voi reuși până-ntr-un finAlzheimer..
2 comentarii
Pingback:
Pingback: