Dacă momentul nu este potrivit, înseamnă că este prea târziu?
De mai multe ori, în acești 30 ai mei, m-am trezit în fața unei alegeri dificile. Îmi doream ceva un timp, apoi, dacă vedeam că nu se întâmplă nimic, renunțam. De tot. Degeaba puteam avea acel ceva după, dacă nu m-am putut bucura de el atunci când am vrut eu. Poate și din cauza personalității mele reacționez așa.
Așadar, mă vedeam în situația de a alege: să renunț la lucrul/faptul respectiv (ca o pedeapsă pentru.. hmm, cine?) sau să accept că e bine și așa, în acea clipă, că nu e timpul pierdut, totuși. Dar..
Dacă momentul nu este potrivit, înseamnă că este prea târziu?
Să dau un exemplu banal. Să zicem că, la un moment dat, începe să te doară capul. Dar nu oricum, ci frumos, prin învăluire de creștet și ceafă, zvâcniri în tâmple, dureri de ochi. Ai nevoie de o pastilă. Aparent, ești cam singură. Nu prea ai cui să ceri ajutorul. Apoi apare cineva, dar nu are ce-ți trebuie. Îți dă ceva, dar pentru ficat. Nu-i bun, deci. Pleacă, altcineva îi ia locul. Aceeași poveste, pastilă nepotrivită, tu tot ai migrene.
Nu mai suporți așa dureri și începi să cauți soluții de una singură. La început e greu, bâjbâi, ai amețeli, nu ai chef de nimic. Dar bei un pahar cu apă, tragi un somn zdravăn până a doua zi. Vezi că îți revine zâmbetul pe buze și că nu îți mai e chiar așa rău. Cu timpul, descoperi activități ce-ți fac plăcere și care te ajută să uiți că durerea mai e acolo. O mai fi acolo? Nu te mai gândești și ți-e bine așa.
Apoi..
..vine ziua în care cineva îți pune pe masă Nurofen Express și-ți promite că, dacă vei lua măcar o pastiluță micuță și roșie și transparentă, pe bune că ți se va ameliora starea într-un timp foarte scurt. Și fără efort. Dar tu ești pârlită cu ficatul, cu rinichii, cu stomacul, nici nu vrei să mai auzi de pastile. Pot fi și naturale, de la plafar, pot fi de orice fel. Tu nu mai vrei și basta. Sau.. parcă te-ar tenta, dar revenim la partea de la început, cu alegerile. Dacă nu mi-ai dat când mi-am dorit (sau am avut nevoie), de ce aș mai lua acum?
Întrebarea din subtitlu rămâne, deci, valabilă: dacă momentul nu este potrivit, înseamnă că este prea târziu? Poate te va mai durea capul altă dată și vei avea nevoie de un sprijin mai aproape de tine, de un umăr-suport, de un glas calm și o mână care să-ți întindă paharul cu apă. Să ajungi apoi, mai târziu, să renunți și la pastilele lui, fiindu-ți de ajuns doar voi doi. Zici pas sau alegi să încerci? 🙂
Cum ajungi să renunți la luptă și să accepți NU-ul? În 5 etape.
Am văzut astăzi un film tare fain (o să scriu despre el, poate) și mi-a atras atenția o discuție dintre personajele principale. Vorbeau despre cele 5 etape ale durerii (cauzate de moartea cuiva drag, un divorț sau o despărțire). Adică, zic eu, etapele acceptării unui NU (nu mai este în viață, nu îl vei mai vedea, nu veți mai avea o relație etc.).
- negarea – este etapa în care nu accepți sub nicio formă NU-ul. Aproape că te comporți în continuare ca și cum nu s-ar fi întâmplat pentru că nu poți realiza că lucrul acela chiar a avut loc. E sinonim cu „Asta nu mi se poate întâmpla mie”.
- furia – este momentul în care începi să simți pierderea/NU-ul și te răzvrătești. „De ce mie?” Apoi începi să cauți vinovații..
- negocierea – sau etapa în care mai lași de la tine și începi să cauți soluții. Te rogi la Dumnezeu, speri la o minune, încerci o împăcare etc.
- depresia – durează, de obicei, cel mai mult dintre cele 5 etape și are cele mai grave urmări. Durerea ne copleșește, conștientizăm pierderea și faptul că nu mai putem schimba nimic. Dispar planurile de viitor și speranța, luându-le locul frustrarea, sentimentul de neputință, dorința de însingurare, tristețe accentuată (privire în gol într-un punct fix etc.).
- acceptarea – sau etapa în care alegem să mergem mai departe. Conștientizăm NU-ul și îl acceptăm ca atare. Atenție! Acceptare nu înseamnă resemnare. Nu este de ajuns să suporți mai ușor pierderea suferită, ci trebuie să-ți însușești cu adevărat acceptarea. Nu ai nicio vină pentru cele întâmplate, așa merg lucrurile în lumea asta, trebuie să ne vedem de viață în continuare.
„E prea devreme să fie prea târziu..”
..cum se spune. Nu am renunțat, nu aș avea cum. Dar îmi place să mă bucur de iluzia timpului.. Lasă că am timp.. E devreme să fie prea târziu pentru ceea ce îmi doresc eu. Învăț zi de zi să am răbdare. Când îmi doresc asta cu adevărat, îmi iese. Și, uite, stau și scriu articole de genul. 🙂