Declarație de iubire.

Scrisorile nu mai sunt la modă acum. Nici măcar cele electronice. Avem tendința de a cere să ni se întâmple lucruri cu o viteză uimitoare, pentru ca, mai târziu, să ne plângem că nu ne-am bucurat îndeajuns de timpul avut la dispoziție. Vrem totul aici și acum, nu mai contemplăm. Ne doare că pierdem vremea, dar folosim visele pe post de morfină. Visele sau visurile.

De aceea, azi nu trimit porumbei voiajori, nici nu bag bilețele cu mesaje în sticle pe care să le ducă valul în pustiul mărilor (de gânduri), nici e-mail nu trimit. Poate de luni încolo, la noul job. (hehe) Și nici nu va fi vreo declarație de dragoste, a mea către cineva, așa cum ați fi crezut, de fapt, din titlu. 🙂

Trebuie să faceți distincția între iubire și dragoste, măcar pentru postarea mea de astăzi. Poți iubi o persoană pentru că o admiri. Iubești discuțiile cu aceasta, le transformi în hrană pentru spirit; iubești arta sau, pur și simplu, viața. Fotografia. Înghețata. Cititul. Pepenele roșu. Cola. Luna. Cuvintele. Le iubești, dar nu poți face dragoste cu ele. 😉

Astăzi am citit Declarația de iubire a lui Gabriel Liiceanu. Am fost foarte plăcut surprinsă atunci când am descoperit că aceasta îi era adresată Monicăi Lovinescu. 🙂 În subcapitolul cu același nume, Liiceanu descrie, fugitiv, anumite aspecte ale relației frumoase dintre Monica și soțul său, Virgil Ierunca. Am aflat punerea în scenă de către Ceaușescu a atacului asupra ei, atunci când, exilată la Paris și realizatoare la Radio Europa Liberă, aceasta este bătută crunt în curtea casei sale. După o zi de comă, un traumatism cranian, cu o fractură la baza nasului și cu un hematom de la umăr până la mână, Monica Lovinescu nu s-a lăsat intimidată de planul comuniștilor de a o reduce la tăcere. Acest incident nu a făcut, cum singură spune, decât „să-i sporească agresivitatea”.

Despre Monica Lovinescu am mai scris și într-un număr al Atelierului jurnalistic. I-am luat un interviu imaginar, dar declarație de iubire nu i-am făcut decât printre cuvintele atent alese. Îmi place să citesc jurnale, iar Monica Lovinescu este un reprezentant de seamă al acestui tip de scriitură. De aceea, m-am gândit să scriu articolul sub forma unor însemnări zilnice (proiect pentru facultate).

Îmi plac oamenii dârzi, iar Monica Lovinescu este unul dintre oamenii care ar trebui să iasă în față, ca exponent al rezistenței morale și pentru că România are nevoie de eroi. 🙂 Vorbe mari, nu-i așa? Și Liiceanu crede la fel:

Adevarul e ca românilor nu le place sa aiba eroi contemporani. Ei prefera sa-i uite pe cei care si-au primejduit viata pentru ei, deoarece, disparându-le simtul comunitar, asa cum nu mai cred în jertfa, cred ca e mai bine sa nu datorezi nimic nimanui.

Aceasta este fotografia de copertă pentru volumul II din La apa Vavilonului, pe care Liiceanu a ales-o în protestele Monicăi: Gabriel, nu vezi? E prea hollywoodiană! Ne facem de râs!, iar declarația de iubire a acestuia mi-a plăcut atât de mult încât m-am decis să fac o recenzie a unui subcapitol de carte. 😀

Monica avea atunci 34 de ani: rochie neagra, taiata simplu, închisa pe gât, colier metalic oriental, parul aspru si scurt, buzele groase, perfect aliniate, nasul prelung, cu narile deschise si bine conturate. O frumusete matura, coapta intelectual, care-mi produce o bucurie intensa, privind-o asa, în efigie, ca pe marea mea iubire din alta viata.

(În același volum am găsit, printre altele, și Moartea lui Cioran, dar care îmi este prea… intimă, 🙂 nu o pot recenza.)

Comments

comments