Frânturi de suflet

Despre timp, dor și dragoste. 20 ianuarie și 9 ani fără Alinu meu

20 ianuarie 2019. Așa am denumit documentul ăsta atunci când l-am creat de dimineață. Și mă gândesc de atunci ce aș putea să scriu despre ziua de astăzi. Sau despre acest 20 ianuarie ce a devenit zi de aducere-aminte din 2010 încoace. Uneori, cuvintele îmi sunt cele mai bune prietene, mă ajută să ies din impas sau măcar așa îmi dau impresia. Mă ascultă, mă ridică, dar îmi sapă și o groapă adâncă spre nicăieri. Azi îmi sunt potrivnice. Încerc să le adun laolaltă și să le las să iasă la suprafață într-o ordine cât de cât lizibilă. Dar, atunci când vorbesc despre sufletul meu ciobit în două locuri, nimic nu mi se pare firesc.

Mi-e greu să fiu sinceră cu mine și să croșetez rânduri cu fire groase de durere pe care le dezlânez din suflet. Acum am pus degetul pe rană și doare. Mă înfior când îmi dau seama că s-au adunat 9 ani de dor… Atunci când l-am pierdut pe Alinu meu, lumea mea s-a cutremurat atât de tare încât am simțit cum am murit și m-am reîncarnat vreo 2-3 ani mai târziu în această Georgiană pe care o vedeți astăzi, dar pe care o cunoașteți atât de puțin…

Nu ai cum să înțelegi dacă nu ai trăit pe pielea ta, de aceea nu am pretins asta cuiva vreodată. Ar fi imposibil. Cum să explici ce simți atunci când omul lângă care ai crescut 23 de ani a dispărut subit, într-o zi cumplit de friguroasă a lui ianuarie? Cum? Și de aș face asta? Am rămas eu cu ale mele de atunci… El era omul meu de nădejde, cel care își dorea sincer să mă vadă fericită și același om care avea mai multă încredere în mine și în forțele mele mai mult decât aveam eu. Era tot numai un zâmbet, un suflet cald, un om cu adevărat bun. Era fratele meu, „ne curgea același sânge în vine”…

*

Anul ăsta împlinesc 32 de ani, atâtea primăveri câte avea el atunci când… Și mă macină mărunt, bucățică cu bucățică în interior, în miez de suflet, când mă gândesc că nu a trăit nici măcar jumătate cât ar fi fost firesc să se întâmple. Și-mi vine să adun plămânii tuturor oamenilor din univers și să strig din toți odată: îmi vreau fratele înapoi!!

Dar gândurile astea mi se întorc fără vreun răspuns și mă lovesc în plin, drept în stern. Și cad, mă prăbușesc din nou în mine și tot nu am curaj să vorbesc cuiva despre. Îmi sap o groapă în psihic și mă strâng într-un colț, cu coatele pe genunchi și fruntea pe brațele în x. Aud zgomotul pe un fundal dat încet în afara mea, sunt oamenii care trec pe lângă mine, dar nu mai pot privi într-acolo. Dezamăgiri la tot pasul.

Dor. Acest cuvânt care mă face să plâng instant. De când mă știu, am trăit cu acest sentiment în suflet. Dor de copilărie, de acasă, de mamă, de frate, de tată… Am adunat atâta dor între coaste încât mă minunez cum de nu explodez odată. Și mai sunt și întrebările astea care se hrănesc cu liniștea mea. Cu cât le evit mai mult, parcă mai hapsâne devin. „Ce rost au toate? De ce se întâmplă așa? Care e finalul, de fapt? O fi ăla în care cei dragi îți aruncă bucăți de pământ peste sicriu? Ne mai revedem cu frații și părinții după ce, fizic, nu mai suntem pe lumea asta?” Și revine obsesiv prima…

*

Cum reușesc unii oameni să depășească momentele de cumpănă? Eu nu mă simt pregătită să fac asta. Și mi s-a spus că sunt profund afectată că nu îl mai am pe Alin și că, la numai un an, l-am pierdut și pe tata. Și iar mă întreb: există o perioadă în care „ai voie” să suferi dispariția unor persoane dragi? Întrebare retorică, desigur.

Vă spun cu tot sufletul: dacă cineva se deschide către voi și ar dori să vă vorbească despre tragedia vieții lor, aveți răbdare și ascultați-i! Chiar de nu veți ști ce să le spuneți, chiar de nu le veți putea alina această durere, oferiți-le un umăr pe care să plângă și o îmbrățișare lungă, tăcută…

Dragostea vindecă tot.

Comments

comments

4 comentarii la “Despre timp, dor și dragoste. 20 ianuarie și 9 ani fără Alinu meu

  1. Nu stiam. Si dupa ce am aflat, citind articolul, pot doar sa spun ca ai dreptate. Nu prea stiu cum sa reactionez, decat sa-ti trimit o imbratisare olteneasca virtuala pana cand ne revedem cu prima ocazie. Sunt convins insa ca te vegheaza de undeva de sus si ca oricat am incerca noi ceilalti sa-ti dam sfaturi, nu se compara cu grija unui frate. Cred ca inteleg bine legatura asta frate-sora, prin prisma fratelui mai mare. Sora-mea e mai mica dar eu m-am dus mai tarziu la scoala si asa am fost colegi de banca pana in clasa a XII-a. Suntem si acum in aceeasi gasca de prieteni de pe vremea liceului si a facultatii, facem vacantele impreuna, ne ajutam iar fetele noastre au crescut impreuna.
    Si cu cat inteleg mai mult, cu atat sunt mai putine cuvintele.

    1. Da, legătura dintre un frate și o soră poate fi simțită și foarte puțin explicată. 🙂 Mulțumesc mult pentru gânduri!

  2. Ai mare dreptate, greu este să îți oferim o susținere în durerea care te cuprinde… Încercăm să îți fim alături! Trebuie să crezi că sufletele dragi ție și ar dori să mergi înainte!

Lasă un răspuns

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: