Franz (2025) | Filmul care mi-a făcut dor de Kafka

Am văzut Franz (2025) și am plecat din sala de cinema cu o poftă aproape viscerală de Kafka. Nu de alt film despre Kafka, nu de documentare, biografii sau căutări febrile pe Google despre ce a mâncat, ce a iubit și la ce oră se culca Franz Kafka. Ci de Kafka, pur și simplu.

De Procesul. De Metamorfoza. De atmosfera aceea sufocantă și absurdă în care nimeni nu-ți explică foarte clar ce se întâmplă, dar toată lumea pare să știe că ești, într-un fel sau altul, vinovat. Mi s-a făcut dor până și de Scrisoare către tata, text pe care nu știu dacă îl poți numi lectură în sensul „relaxat” al cuvântului. Mai degrabă intri acolo ca într-o cameră în care doi oameni s-au certat înainte să ajungi tu și aerul încă e greu.

Ceea ce, dacă stau să mă gândesc, spune destul de multe despre film. Pentru că Franz nu mi-a explicat Kafka, mai degrabă mi l-a făcut din nou necesar.

Franz nu este un biopic „cuminte”

Dacă vă așteptați la clasica poveste cu „s-a născut, a copilărit, a suferit, a scris, a devenit genial și a murit”, ei bine… nu. Slavă Domnului. :)) Filmul nu încearcă să-l împacheteze frumușel pe Kafka într-o biografie cu fundiță, după care să ni-l predea la ieșire, explicat și etichetat corespunzător. Ar fi fost și puțin ironic, până la urmă, să faci tocmai despre Kafka un film perfect ordonat.

Franz e fragmentat, sare prin timp, schimbă tonuri și perspective și uneori pare că îți fuge intenționat printre degete. Exact când ai impresia că ai prins omul din spatele scriitorului, mai apare o fisură.

Și mi-a plăcut enorm treaba asta. Pentru că Franz Kafka rămâne, chiar și după două ore de film, imposibil de pus într-un singur sertar. Este timid și orgolios. Fragil și ironic. Apropiat de oameni și teribil de singur. Își dorește iubire, dar pare că se sperie de ea atunci când o poate atinge. Își dorește să scrie, dar propria scriere îl devorează.

Și apoi apare tatăl

Cred că aici filmul m-a atins cel mai mult. Nu pentru că relația dintre Kafka și tatăl lui ar fi o mare revelație pentru cine i-a citit textele. Este imposibil să citești Scrisoare către tata și să nu simți dimensiunea aproape monstruoasă pe care figura paternă o căpătase în interiorul lui. Nu tatăl real mă interesează neapărat aici. Ci tatăl interiorizat. Omul acela pe care ajungi să-l porți după tine și când nu mai e în cameră. Vocea care îți spune că ești prea slab, prea sensibil, prea puțin, prea altfel.

Și poate că tocmai de aici mi-a venit atât de puternic dorul de Scrisoare către tata. Pentru că, după film, parcă înțelegi și mai bine că Kafka nu îi scrie numai unui om. Îi scrie unei instanțe în fața căreia trebuie să se explice la nesfârșit.

Mi s-a făcut dor de Procesul

Au trecut niște ani de când am citit Procesul, dar încă îmi amintesc foarte bine senzația. Nu neapărat întâmplările. Senzația. Acea neputință stupidă, absurdă, aproape comică dacă n-ar fi atât de înspăimântătoare, de a te afla într-un sistem ale cărui reguli există, aparent, pentru toată lumea în afară de tine.

Josef K. este acuzat.

De ce?

Ei, detalii.

Trebuie să se apere.

În fața cui?

Iar vreți prea multe informații.

Și tocmai aici mi se pare extraordinar Kafka: absurdul lui nu este niciodată complet străin de lumea noastră.

Din contră. Uneori, e suspect de familiar.

Și de Metamorfoza. Firește.

Gregor Samsa se trezește într-o dimineață transformat într-o creatură monstruoasă. Și ceea ce mi s-a părut întotdeauna genial nu este transformarea în sine. Ci faptul că, foarte repede, grotescul devine aproape administrativ. Bun, ești un gândac. Dar cu serviciul ce facem? Cu familia? Cu banii? Cu camera? Cu ușa?

Poate că aici stă una dintre marile fascinații pe care le am pentru Kafka: imposibilul apare, iar oamenii se adaptează la el cu o naturalețe îngrozitoare.

Filmul Franz mi-a readus în minte această senzație. Faptul că, în universul lui Kafka, granița dintre absurd și banal e atât de subțire încât nici nu mai știi exact când ai trecut-o.

Dar Franz m-a fermecat

Și folosesc intenționat cuvântul ăsta. M-a fermecat. Pentru că are ceva neliniștitor și jucăuș în același timp, pentru că nu îl transformă pe Kafka într-o statuie cu o carte în mână, pentru că își permite să-l privească din mai multe unghiuri, inclusiv din prezent, unde Franz Kafka nu mai este numai omul care a trăit la Praga, ci și imagine, mit, suvenir, tricou, magnet de frigider, adjectiv.

Dar dincolo de toate jocurile astea, filmul păstrează ceva foarte intim. Un om care încearcă să scrie, să iubească, să existe fără să fie strivit de propriile frici, de familie, de corp, de societate, de toate vocile care îi spun cine ar trebui să fie. Și care, între timp, scrie niște texte ce vor supraviețui tuturor.

Cred că asta mi-a plăcut cel mai mult la Franz

Am ieșit din film fără senzația că „acum știu cine a fost Franz Kafka”. Din fericire. Cred că un film care ar susține că l-a rezolvat pe Kafka în două ore ar merita el însuși judecat într-un proces interminabil, într-o clădire fără ieșire. 🙂

Am ieșit, însă, cu senzația că vreau să mă întorc la el. Să recitesc Procesul. Să mă întâlnesc iar cu Gregor Samsa. Să deschid din nou Scrisoare către tata și să văd dacă, după atâția ani și după filmul ăsta, citesc aceeași carte. Probabil că nu.

Și dincolo de ea mă așteaptă iar camerele acelea stranii, funcționarii, vinovăția fără vină, tații uriași, oamenii transformați peste noapte în altceva și toate neliniștile pentru care Kafka a găsit cuvinte înainte ca noi să știm că avem nevoie de ele.

Mi-era dor de Kafka, doar că nu știam.

Până la Franz.

Comments

comments