George Coșbuc s-a stins la doar 52 de ani, după o lungă depresie. Și-a pierdut unicul fiu într-un accident de mașină

Zilele trecute, mi-a apărut în feed-ul YouTube un interviu cu Damian Anfile. Nimic surprinzător, algoritmul știe cam ce-mi place. Însă canalul era unul nou pentru mine, căci nu mai auzisem de el niciodată până acum: Conacul Poeților. Acesta este și numele unui hotel cu 6 camere, fiecare dintre ele fiind dedicată unui scriitor român ce a trecut prin Gura Râului, județul Sibiu.

Interviu Damian Anfile despre George Coșbuc

Bineînțeles că am dat click, m-au pescuit cât ai zice poezie. Și uite așa am aflat câteva lucruri inedite din viața celui cunoscut pentru creații precum Nunta Zamfirei, Moartea lui Fulger sau Iarna pe uliță.

Au povestit despre viața lui George Coșbuc, despre opera sa de o nemăsurată valoare în literatura română, despre aprecierile făcute de Maiorescu scriiturii lui Coșbuc, acest introvertit și străin de cafenelele Bucureștilor, deși una dintre celebrele poze rămase cu el este aceasta, de la o ieșire la terasă, alături de Caragiale:

Din acest interviu am aflat că George Coșbuc a avut un singur fiu pe care l-a pierdut într-un tragic accident de mașină. Avea doar 19 ani. Conform celor spuse aici, există teorii ale conspirației cum că țăranii ar fi pus un bolovan mare în mijlocul drumului, pentru că Alexandru Coșbuc și prietenul său circulau cu viteză și făceau mare gălăgie… Vă las aici podcastul, iar mai jos povestim mai pe larg.

Cum a murit unicul său fiu, Alexandru Coșbuc

Pe lângă faptul că George Coșbuc a murit de tânăr, la numai 52 de ani, șocant mi s-a părut faptul că poetul și-a pierdut unicul său fiu într-un stupid accident de mașină.

Căsătorit cu Elena Sfedea în 1895, are cu aceasta (un an mai târziu) un fiu, Alexandru, pe care poetul l-a iubit nespus.

De pe site-ul Historia, aflăm așa:  

La vârsta de 19 ani, Alexandru era student. În august 1915, şi-a vizitat tatăl la Tismana, acolo unde poetul obişnuia să se retragă pentru a crea în liniște. Alexandru  fusese chemat în armată şi urma să plece la Drobeta Turnu Severin.   

În dimineaţa zilei de 26 august, s-a urcat într-o maşină Mercedes Torpedo Benz, împreună cu Ion Alexăndrescu Stâlpeanu, un latifundiar din Teleorman, proprietarul autoturismului, cu intenţia de a ajunge la Târgu Jiu. Pe drumul de întoarcere, în raza localităţii Băleşti, maşina a lovit un bolovan mare,  s-a răsturnat şi a intrat într-o căruţă  care circula în faţă. Latifundiarul Alexandru Stâlpeanu, care se afla la volan, a murit pe loc.  

„Întorcându-se de la Târgu-Jiu împreună cu Alexandru Coşbuc, Alexandrescu accelerează ca să nu-i prindă noaptea pe drum. În raza comunei Băleşti, maşina se loveşte de un bolovan, în plină viteză şi se răstoarnă. Moşierul moare imediat „cu coşul pieptului zdrobit de volan”, Alexandru „cu craniul fracturat”, mai rezistă încă. Ţăranii adunaţi la locul accidentului nu ştiau decât că tânărul „e prieten al „boierului” care le călcase găinile în mai multe rânduri”. Jandarmul venit la faţa locului obţine cu mare greutate o căruţă, paie şi câteva perne pentru transportarea rănitului la Târgu Jiu. Ajuns „în toiul nopţii”, la spital, medicul de gardă e incapabil să întreprindă o intervenţie chirurgicală „care poate ar fi salvat viaţa rănitului”. Poetul ajunge la spital abia în zori; băiatul lui murise şi se afla la morgă. Foaia de calendar arăta data de miercuri 26 august 1915”, evocă Lucian Valea în cartea „Pe urmele lui Coşbuc”.

 

Accidentul de automobil din judeţul Gorj / Transportarea rămăşiţelor pământeşti ale victimei în capitală./  Cu trenul de dimineaţă au sosit în Gara de Nord rămăşiţele pământeşti ale lui Alexandru, fiul poetului G. Coşbuc, mort într-un accident de automobil în judeţul Gorj. / Cadavrul a fost transportat la domiciliul părinţilor, din Calea Plevnei, nr. 48. / Înmormântarea se va face la cimitirul Şerban Vodă mâine după-amiază (Adevărul, 30 august 1915).

După această tragedie, George Coșbuc a intrat într-o depresie severă și nu și-a mai revenit niciodată. A scris foarte puțin spre deloc în perioada dintre dispariția fiului și trecerea sa în neființă. A refuzat aproape complet mâncarea, era apatic și îmbătrânit. Se spune că arăta, la cei 50 de ani, ca un bătrân de 70.

La un moment dat, în podcast sunt amintite versurile poeziei Lui Alexandru Coșbuc, una dintre puținele scrise după decesul fiului. Voi încheia astfel articolul de azi și vă invit să o parcurgeți, chiar dacă rândurile sunt de-a dreptul sfâșietoare.

Lui Alexandru Coșbuc

Aplecat pe-o carte
Eu te văd în jur mereu
Și te-aud, oh, dulce-al meu,
Dusule departe

Simt pe umeri cum îmi pui
Foarte-ncet proptită
Mâna și te pleci să-mi spui,
Dar aștepți, cum faci când nu-i
Vremea potrivită.
Taci și-aștepți, și pleci apoi
Și revii îndată,
Și șoptești din prag:
„Noapte bună, tată drag,
Noapte bună, noapte bună!”

*

Eu nu-mi pot seama nici cum ți-ai desprins
Din mâna mea mâna-ncleștată,
Nici cum ți se opri pe tăcute al tău pas,
Nici unde, nici cum ai rămas
De mine și-așa dintr-o dată.
Cu-o clipă înainte eram amândoi,
Iar unul acum e pierdut dintre noi,
Ești tu, ori eu însumi pierdutul? *
Acum ți-e bine, drag copil al meu,
Acolo-n lumea cea de sus, ți-e bine. *
„Odat-o să mai merg spre a mai vedea
Odaia-n care-a stat copilul nostru
Și niciodat-apoi în viața mea!”

*
Eu nu știu dacă mă iubea pe mine,
Pe tine însă atâta te iubea. *

Mi-l văd în chipul unei dragi statui
Pe care ar fi strivit-o cu ciocanul
Un braț brutal în răzbunarea lui
Și cum i-a folosit și ce și cui? *
Eu nu mai văd nimic acum,
Nimic n-aud, nimic nu-mi pasă,
Nici trist ori vesel și nici cum,

Or de câte ori ochi-mi ridic
Și-ți văd sfântul chip, băiete,
Sânge-apoi îți văd prin plete
Și-apoi nu mai văd nimic.
*
Bate luna-n geamul odăiței tale,
Cum bătând adese nopțile văzui
Vai cumplită-i vorba asta, o spui:
„Bate luna-n geamul odăiții lui”. *
Ai dormit vr-odată tu-n goale chilii,
Singur și departe și-ntr-un loc străin?
Spre păduri, la Secul, nou sosit de ieri,
Toamnă când natura pune triste seri,
Singur în pustiul ultimei tăceri!
Știi și cât de tristă e tăcerea morții?
Știi și cât de-amară jalea celui viu
Ce-i uimit de atâta nepăsare-a sorții? *
Domnii doctori,
Iar de-ai vrea, iubite tată, să le cânți nemernicia
Cîntă-le-o, că eu din groapă neîncetat o să te-ajut. *
Mi-e bine-acum că taci. Și nu mai plângi
Ai plâns și ieri cum n-ai mai plâns în viață
Și-am plâns și eu, dar nu cu el de față
Că-l pierd din brațe-oricând încep să plâng. *
Ca pe-al tău îl știu departe și ferit de ceasul rău. *
Cunoaște-ntâi că tot ce e și-a fost
Ori are ascuns, ori n-are nici un rost
De n-are-atunci curg toate-n chip fatal
Agest zvârlit de-al mării vânt de mâl.
De-l are ascuns, de crezi și tu că poți
Să vezi ce este-ascuns și pentru toți

Cum însuși lui își este-atât de nepătruns
Căci sieși cel din sine-și este ascuns.
Cum marea-n vânt azvârle agest
Frânturi de nave, alge, scoici, nămol
De-a valma tot-n gol. *
Ah, cumva să nu mi-o spuie
Vr-un dușman cumplit
Că băiatul meu azi nu e
Și că mi-a murit,
Că-n schimbarea brusc-a minții
Eu l-aș omorî cu dinții
Ca pe-un câine care mușcă,
Pe furiș, alt cine care
Groaza clipei l-a turbat
Diavolul să nu mi-l puie
Pe-un dușman
C-Alexandru-al meu azi nu e
Și că-i mort și e-ngropat.
*
Număr săptămâni și zile
Și mă uit pe drum
Unde-mi ești acum, copile,
Unde-mi ești acum?
Poate-mi vii și-mi vii odată
De pe-o cale-ndepărtată
Știu eu când și cum?
Că-mi tot pari un duș departe
După dorul meu,
Ca să-nveți prin lume carte
Tu purtat vei fi dorite
Să-ți aduci etern aminte
De pământu-n care-s morți.
Vom muri-n curând copile,
Eu și mama ta-n curând,
Slabi, dar cu-mplinite zile,
Și, mâhniți cu tine-n gând. *
Plânsul inimii durute
Du-te, fiul meu, o du-te.
Noi am fi plecat cu tine
Eu și mamă-ta
Mamă-ta de-ar fi tăcut! *
Pacinic să se-nalțe fumul
Peste jertfa ce-o aduci,
Și veghiat să-ți fie drumul,
Pe-orice drum ar fi s-apuci!
Secerișul tău să lase
Spice-n urmă pentr-orfani. *
Darnic tu să fii cu norii
Ca pe câmp revarsă ploi
Și-ncărcat de de-averi și glorii
Între cei puțini la muncă
Ori vei fi-ntre cei vr-o doi,
Ori vei fi pierdut în gloată,
Dumnezeu te va vedea
Și-atâta-mi este toată
Binecuvântarea mea. Ale mele povețe
Dumnezeu o să te-nvețe
De vei fi cu Dumnezeu.
De-ai vrea tu, Alexandre, să stai și să-mi vorbești
De acolo unde-ești. Ah, tată mi-e bine,
Dar eu sunt slab. M-apasă cu-atâta greutate
Cuvintele ce-mi spui.

Să ți-l descriu:
Un câmp de asfodel, cumplit de-ntins,
Și-atât de monoton, că nu-i mai tristă
O zi de toamnă.
Noi trecem unii pe lângă alții,
Fără să ne cunoaștem.
Și nu știi nici ce gânduri poartă în minte
Acei ce trec și nici ce gânduri, au.
Așa-i acum și nu știu de se schimbă
Vr-odată aceasta, dar cred c-așa-i mereu
Nu-i nimeni trist și nimeni vesel, tată.
Nu-i râs și-oftat, căci nimeni nu jelește
Nimic și nimeni n-are dorință de nimic
ne-nchipuim
C-ar fi ceva mai trist și decât noi
Și-ar fi ceva nespus de vesel
Citeam și eu copilul de Ahile cum vorbește
De soarta sa-n Omer,
Așa cum ai tradus-o tu, tată-n românește,
Cum zice lui Ulise că bietul pizmuiește
De triste umbre amestecate cu ploi.

Comments

comments