ia să te văd, poete, cum îți alegi cuvinte
din frunze veștede adunate pe morminte
de sentimente palide, priviri mai otrăvite,
ca mărul unui Adam pierdut prin oseminte.
ia să te-aud, poete, cum cânți tu acuma
ploile toate, frigul, și ceața, și bruma,
cum o aștepți pe ea să vină, dar își pierde urma..
tu o rugai să (te) citească, dar ea vorbea cu luna.
cum să-i spui, poete, că îi trebuie răbdare,
când își dorește să te-audă, să te dai mai tare
în difuzorul unei inimi surde și fără de picioare,
ce n-are cum s-ajungă la tine fără ajutoare?
de ce nu-i dai, poete, înapoi ce-ți dăruiește ea
și ții doar pentru poezie și zâmbetul, și durerea?
de ce-i sădești în ochi scânteia, fericirea,
apoi mușcă din lipsa ta și-i otrăvești privirea..
ia să te văd, poete..
(24 octombrie 2017)