Frânturi de suflet

Îmi doresc ceea ce nu am

Întotdeauna m-am învârtit în jurul unei idei. Bine, în jurul unei MARI idei, din care s-au răsfirat apoi altele din ce în ce mai mici, întocmai cum pleacă dintr-o tulpină de copac un snop de rădăcini.

Nu voi începe cu vremea copilăriei.

Atunci nu înțelegeam prea bine felurile de a fi. Eram și atât. Mai târziu, când am început să trag cu ochiul în stânga și în dreapta mea, am observat că toți ceilalți copii erau diferiți. Doh! Am avut mereu în interior un zbucium surd, o hiperactivitate ce venea de dincolo de mine, de parcă eram două persoane într-una singură. Gânduri… Multe, amestecate, întrebări despre toate. Mi-am dorit mereu să conduc, să preiau inițiativa, să fac dreptate, am avut mereu în mine acest spirit justițiar, dar și această dorință de control incontrolabilă…

Și mi-am zis, la un moment dat: eu cum aș vrea să fiu?

Ce-aș vrea să-mi devin? Cum aș putea să-mi clădesc o personalitate de care să fiu mândră mai târziu, prin anii de bătrânețe? Și mi-am răspuns răspicat: cei 7 ani de acasă îmi vor fi de ajuns pentru o bază cu principii solide. Nu trebuie decât să nu uit de ele. Să nu uit cine sunt eu, să mă clădesc în fiecare zi așa cum știu mai bine, pornind de la ceea ce m-au învățat mama cu tata, dar mai ales Alin al meu. Gândul ăsta îmi era de-ajuns. Așa că mi-a fost destul de ușor să mă accept. Cu toate că adolescența mi-a fost împânzită cu versuri pesimiste și literatură tot cam așa. Nu puteam să mă aliniez cu lumea și nici nu-mi doream asta. Ba dimpotrivă! Făceam totul în sens opus, doar ca să mă deosebesc. Cu ce? Habar nu am. Orice. Mereu am avut oroare de mediocritate. De-asta am învățat să iau note mari, îmi doream să fiu prima. Când nu răzbeam în ceva, mă chinuiau gândurile acelui eșec încât făceam o pasiune soră cu obsesia din lucrul ăla. Oroarea asta m-a urmărit până acum câțiva ani. Momentul în care mi-am recunoscut, cu un cuțit rece al rațiunii trecut peste inimă, că nu excelez în nimic și că sunt, deci, o mediocră, ei bine, acel moment m-a eliberat. A dispărut o tensiune interioară pe care o resimțeam din copilărie, tensiune auto-impusă din dorința asta a mea de a-mi ieși totul perfect. Dar până să ajung să am puterea să trăiesc acea clipă…

Pe la 23 de ani…

…s-au întâmplat lucruri nelumești. Hazard. Catastrofă. Cuvinte puține și goale pentru ce am fost eu după acel moment. Gol imens acoperit cu lutul ăsta din care mi-e născut trupul. Gol în privire, gol în mine și-mprejuru-mi. Din ce în ce mai înalt zidul pe care îl construiam în jurul meu acum, nu sub mine, așa cum îmi propusesem, ca un piedestal sau o scară pe care să (tot) urc. În mine, lua naștere atunci balaurul cu șapte capete. Sau poate că era acolo, dar trebuia trezit. Angoase ce mi-au întreținut mizantropia grasă și sănătoasă, temeri și atacuri de panică, depresii ce-mi deveniseră un modus vivendi pe care îl simțeam atât de natural, că uitasem că fusesem cândva altcineva… Am trăit teleghidată, am scris, am plâns și nu știu cum reușeam să-mi întorc cheița în fiecare dimineață, sperând să-mi ajungă măcar până mă întorc înapoi acasă de la muncă. Nu mi-a reușit de fiecare dată. Dar am dus-o așa un an…

După fix un an – un alt chin, cunoscut și, totuși, atât de surprinzător. Atât de puternic încât mă simt încă zdruncinată, iar pământul tinde să devină un nisip mișcător atunci când amintirile vin de-a valma. Mi-am spus că e nedrept ce mi se întâmplă. M-am răzvrătit din toate puterile, cu toată forța psihică de care (mai) eram capabilă. Dar Alinu meu nu se întorcea din nicăieri-ul care îl înghițise, așa cum nici tata nu mai răspundea atunci când îl strigam prin curte. Sau la cimitir…

M-am înrăit. Din nou.

Pe lume, pe oameni, pe toți. Dar, dincolo de toate, m-am pedepsit pe mine. Regretele îmi erau cele mai bune prietene, iar lacrimile îmi țineau loc de vorbe și invers.

M-am înrăit atunci, dar nu am rămas așa. Ușor-ușor, mi-am găsit puterea să merg mai departe… Mai departe de omul rănit, spulberat de-a dreptul, omul ce devenisem imediat după… Știi senzația aia în care nu-ți mai ajunge aerul? Când simți că încerci din răsputeri să prinzi o gură de oxigen, dar tot ce resimți este nisip în dinți, pe trahee, în stomac, până în vârful degetelor mici de la picioare? Așa eram în fiecare dimineață, când deschideam ochii, după coșmaruri pe care nu le-am văzut reproduse în niciun film de groază. Este incredibil ceea ce poate născoci creierul nostru atunci când dormim!

A mai trecut timp.

S-au mai adunat ceva ani și experiențe în jurul vârstei mele. Și, de multe ori, când am zis că e gata, am ceea ce-mi doresc, puf! Dispare totul. Mă bucur că am puterea să uit. Sau să iert. Mă bucur că nu mai sunt capabilă să urăsc, că mi-am consumat ura în perioada aceea neagră. Nu pot ține ranchiună, nu pot dori răul cuiva. Iar asta îmi dă o stare de bine. Am învățat, prin cele mai dure două lecții în viața asta, că nu trebuie să mă consum pentru alte suflete, că hăul meu îmi e de-ajuns. Că, dacă ceva nu-mi convine, dacă lângă cineva nu-mi este bine, pot pleca oricând. Nu sunt copac, nu am fost niciodată, deși țin foarte mult la rădăcinile mele. Sau sunt un soi de pom umblător, dus de vântul destinului prin atâtea și atâtea locuri, prin atâtea și atâtea vieți… 

Întotdeauna m-am învârtit în jurul unei idei.

Să alerg să-mi îndeplinesc obiectivele. Să POT! Teama de eșec a fost întotdeauna panica mea. Și în viața de zi cu zi, și în carieră – de aia nu suportam reproșurile; dar și în relații – de-aia am tot încercat adesea să fac ceva să meargă, deși era clar încotro se îndreptau lucrurile, dar nu puteam să accept un eșec, trebuia să existe ceva ce pot face ca să nu eșuez… Din nou. Dorința de a reuși mi-a fost ca un combustibil intern, m-a motivat, m-a antrenat în lucruri situate în afara zonei mele de confort, iar asta m-a ajutat enorm în dezvoltarea mea personală. Dar am observat că, odată atinse acele obiective, odată ce îmi demonstram că pot, interesul scădea brusc. Concluzia?

Îmi doresc ceea ce nu (pot să?) am. Liniște.

Comments

comments

1 thought on “Îmi doresc ceea ce nu am

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: