Îmi spune și mie cineva ce înseamnă 7 ani?

„Azi se fac 7 luni.. 7 luni de când nu am mai vorbit… Nici nu știu ce aș putea să spun, să scriu pt că mi`e teamă că nu voi exprima exact ce simt. Din punct de vedere fizic, o durere în piept, durere surdă ce e acolo în fiecare clipă, durere cu care m`am obișnuit, face parte din mine. La fel și lacrimile zilnice pe care le vărs.. La fel și toți fiorii ce mă trec de câte ori îl simt lângă mine, deseori.. Dpdv psihic, sunt ruină. Încerc să`mi mențin zidurile drepte să pot adăposti mai bine acest gol imens.. Nu trebuie să arăt nimănui nimic din toate astea.”

Așa începea articolul ăsta scris de mine pe 20 august 2010. Atunci se făceau 7 luni. Azi număr 7 ani de când nu mai ești printre noi… Nu știu ce să zic. Nu aș vrea să spun (prea) multe. Ți le spun doar ție dimineața, la cafea. Sau noaptea, atunci când mai stăm de vorbă.. În vis. Mă bucur că măcar așa te mai aud.

Despre mine, ce să zic? Sunt bine.

Răspunsul meu teleghidat, venit dintr-un automatism dezvoltat în ultimii 6-7 ani.. Sunt bine. Tot cu dor de voi ai mei, tot cu veninul ăsta ce-l gust din lacrimi, tot cu durerea ce simt că-mi desprinde inima dintre coaste și o aruncă leilor.

Sunt bine, fără să intru în detalii. Înainte mă deschideam mai ușor pe aici. Acum nu mai pot. Mi-e teamă. Mă înspăimântă gândul că tot ce scriu va fi prea puțin și prea puțin înțeles. Dar cu toate astea, simt nevoia să las să iasă ce pot să las să iasă. Altfel mă strivesc cuvintele nespuse, neunse, nescrise.

Îmi spune și mie cineva ce înseamnă 7 ani?

Se spune că acest șapte este o cifră magică. Așa, și? Ar trebui să treacă? Lasă, fii liniștită, cu timpul trec toate.. Și? De ce nu au trecut? De ce încă mă zgâlțâie întrebări, de ce nu-mi pot găsi liniștea, indiferent de partea pe care adorm, de câte perne am sub cap sau de cine mă învelește peste noapte?.. Ce înseamnă 7 ani? Când vocea e tot acolo, când râsul și ochii încă îmi înseninează și cele mai grele momente, când tot ce povestesc de atunci mi se pare că s-a întâmplat ieri, alaltăieri?

Suntem bine, răspundem în cor. Mama este cenușă pe dinăuntru, o văd. Dar știi că mereu glumește pe seama asta, râde cu buzele, dar urlă cu miezul ființei, locul de unde ne-am rupt noi, toți trei. Eram 3 frați.. Am rămas doi rătăciți.Luna ianuarie va însemna mereu luna mea de doliu. Uite, fără să-mi dau seama, mă îmbrac în negru mai mereu pentru că e în ton cu sufletul meu. Mă simt ca un coșar în suflet propriu, ce se tot înnegrește și nu se curăță niciodată.. Pentru că doliul mi-e prins în mii de bolduri în piept, la fel cum înfigi acele în pernuța lor. Da, inima.. Înțeapă și doare și strânge. Dar o las în pace, așa s-a învățat. Nu mai am putere să o critic că simte prea mult. E bine că nu a împietrit, sărmana, la cât mi-am dorit să o văd de stâncă. Sau poate.. Mi-a reușit? Uite-mă iar în bârlog cum îmi ling rănile de una singură. Apoi se miră toți de ce sunt sloi.

20 ianuarie – Astăzi este despre tine, Alinu meu

Sper să ajungă lumina până la tine și, odată cu ea, toate gândurile mele, dorul, glumele noastre retardate, miștourile și gâdilatul, lecțiile de mers pe tocuri sau primul meu pensat, mușcatul de nas, toate amintirile cu noi acasă, tot ce am scris aici sau toate ce le-am gândit cu ochii scăldați în apa asta sărată. Fii bine, Alinu meu! Și eu.. Sunt bine.D o r de tine!