Jurnal de Craiova – partea a doua. Și mai sunt.

La Craiova am fost luna trecută, de ziua Europei. Vă spuneam aici despre cum am pierdut trenul și cum am reușit, totuși, să ajung la timp.

A doua zi a început liniștit… Cu un mic dejun la restaurantul hotelului, cu o cafea sorbită în tihnă alături de Raluca și Răzvan. Spre surprinderea mea, nu am mai întârziat nici la masă, nici la strâns bagajul. Deși am simțit încă de când m-am dat jos din pat că ceva nu-i în regulă cu picioarele mele, am zis că lasă, c-o trece. Tălpile mele erau ca niște pernuțe de pisică (neagră, ce crezi?). Moooi. Și umflate.

– Așa, Georgiano, ia de te plimbă acum dacă ai jucat aseară și loveai podeaua cu sete la sârbe!

– Și ce dacă? A meritat.

V-am spus că am stat la camera cu numărul (1)13? Nu v-am spus?! Iote:

Nu trebuie să vă așteptați să vă zic pe ore că, vorba aia, nu mai știu. :)) Trenul de București pleca pe la 4 și 20, dar până acolo mai e.

Ne-am întâlnit în fața Prefecturii cu Daniel și am făcut planul – inițial, trebuia să ajungem și pe la bowling, dar cu picerilii mele ce popice să mai dărâm eu? :)) Așa că a rămas să mergem la Muzeul de Artă și prin parc.

La muzeu am vizitat tot (spre deosebire de alte muzee unde poți vedea doar o parte din clădire sau exponate), iar prețul – un chilipir. 5 lei, dom’le, nici mai mult, doar mai puțin de ești la pensie sau vreun bondoc la școală (atunci e la jumătate). 5 lei ca să stai aproape de Brâncuși, să-i admiri operele dintâi, să-i cercetezi îndeaproape exercițiile, să îi întâlnești gândurile și zbaterile scrise într-o piatră…

Pe lângă Brâncuși, am avut ocazia să admir carul cu boi, să-mi fac selfie cu tablouri, să caut locul pentru poza ideală în camera cu oglinzi, să fac exerciții de echilibru mergând cu nasul ochii pe sus admirând arhitectura clădirii și detaliile savuroase ce scriau istorie pe pereții muzeului.

Fotografii am făcut multe, le-am pus deja pe facebook. Pe astea de la muzeu le pun separat, să le am și eu pe căprării ca tot omu’ gospodar. Că mai departe e de povestit despre mici și bere. Ieșirea la birt, cam cum ar veni.

După muzeu, cum ziceam, ne-am hotărât (eu, Raluca, Răzvan, Daniel, domnul fotograf 😀 și David) să mergem în Parcul Romanescu. Că e verde (!), că e mare (!!). Zic aoleu, păi, cum adică… ăsta.. mare? Dar eu nu mai pooot… de picioare, zic. Că de plimbări din alea să tot ai parte. 🙂

Pe străzi m-am holbat la clădiri…

sau în curțile oamenilor (deh, jurnalistul din mine. sau curiozitatea care a omorât pis..)…

În sfârșiiiiit, paaarcuuuuul. Doamnelor și domnilor, vă anunț că, din câte am înțeles eu, iar wikipedia mă susține,

Parcul Nicolae Romanescu din Craiova este cel mai mare si mai cunoscut parc al orasului, fiind declarat monument istoric.

La initiativa lui Nicolae P. Romanescu, primarul Craiovei din acel moment, parcul a fost proiectat de arhitectul francez Edouard Redont. În 1900, planurile parcului au fost medaliate cu aur la Expozitia Universala de la Paris (1900). Constructia a început în 1901 si a fost finalizata în 1903.

Suprafata totala a parcului este de 96 de hectare si cuprinde, pe lânga plantatiile ornamentale de arbori si arbusti, o întindere de apa de peste 4 ha, un hipodrom de 20 ha, drumuri, alei si poteci care însumeaza peste 35 km lungime. Si este considerat cel mai mare parc natural din estul Europei. De asemenea, parcul este dotat cu un amfiteatru pentru spectacole, o mica gradina zoologica, una dintre cele mai vechi din tara, inaugurata în anul 1906 si câteva restaurante.

Ei, aici voiam să ajung. Câteva restaurante. Eu nu știu de ele, că noi am mâncat înghețată (aș fi vrut și o vată pe băț, totuși), apoi ne-am așezat la o terasă, înconjurați de copchii, întrebați de o ospătăriță cam neexperimentată ce bem și ce mâncăm. Mici, doamnă, ce să vrem? Partea grozavă a întâlnirii de aici a fost momentul în care banca pe care stăteam a realizat greutatea bloggerilor ce ședeau pe ea și a cedat psihic. Și fizic, că și acum mai am vânătaia pe piciorul drept. Și dă-i și râzi și fă schimbul cu altă bancă mai țeapănă și mai sigură… pe ea. Omul cu râsul era și el acolo. A avut grijă să se uite lumea la noi. Toată. Dar nu, nu zic că a făcut-o intenționat. Așa e el – a îmblânzit râsul și îl mai ațâță înspre ceilalți din când în când. :)) Aici merge bine rău treaba asta: F’ciu! Sau fîchiu = f’ciu cu chiu, cu vai cum a zis Daniel. :))

Gata. Aia a fost și a doua zi de Craiova (poze pe pagina de facebook – ar trebui să dați like, serios, că nici nu știți ce pierdeți – că doar de-aia pierdeți: că nu știți. Like și ne vedem acolo, am niște poze senzaționale :)) ). Mai vreau! 🙂 Despre prima zi am scris aici. Nu trebuie să uit: la plecare s-a înghesuit lumea la tren și nu am apucat să-l salut pe Răzvan cel Binedispus. Îi zic aici Paaa! :)) Mă bucur că măcar am apucat să mă urc în tren fără bagaje. Nu, nu le-am uitat pe peron. Ha! Mi le-au adus bloggerii. Că așa suntem noi. Prieteni, la nevoie. 🙂

Va urma…

Comments

comments