loc cu liniște și verdeață • opisicaneagra.ro

am pornit spre cimitir cu mama și fata. trăiam totul ca într-un vis. priveam drumul ce urcă spre dealul sufletelor adormite și nu știam ce fac. mergeam la tata și la Alin cu mama și fata mea. pentru prima dată, cu fata mea. nu știam cum va fi. cum voi fi.

drumul până acolo e același, parcă ceva mai prăfuit. mai părăsit. de parcă pe acolo nu mai trecuse nimeni de multă vreme și au început niște păianjeni imaginari să-și țeasă pânza peste câmp. am parcat.

nu era nimeni acolo. nu auzeam atunci vreun plâns, deși corpul meu icnește când vede poarta. ea e alta, eu sunt alta. dar corpul își amintește durerea, inima se strânge. nu înțelege de ce am revenit aici unde ne-am aplecat de atâtea ori de atâta durere, ca un copac frânt de la jumătate în mijloc de furtună. dincolo de gardul nou, schimbat, aceleași cruci, noi dureri.

cărarea e aproape ca un drum inițiatic. mergi printre cruci, sperând ca numele tău să fie pe vreuna cât mai târziu posibil. dar nu atât de târziu încât să-ți blestemi zilele. dar asta este deja altă poveste.

și am ajuns. noi trei – eu, Ilinca și mama. mormintele aranjate, renovate, crucile stăteau acum semețe, parcă neștiind câtă durere poartă cu ele de 15-16 ani. nu știu de ce nu am venit până acum de când sunt mamă. nu știu. nici nu m-am gândit prea mult. parcă am vrut să cred că tataia Anișor și unchiul Alin sunt acasă, nu la loc cu liniște și verdeață. că sufletele lor sunt încă treze și ne fac cu mâna de dincolo din când în când. chiar i-am tot visat în ultima perioadă. ca și cum m-ar fi chemat… am venit, tată! uite, Aline, fata mea! oooooff, că tare greu îmi este să vorbesc despre voi la trecut.

am trecut prin dreptul fiecărei cruci de mână cu Ilinca și am început: aici este tata lu’ mamaia, adică tataia al meu, adică străbunicul tău. aici este unchiul Alin, fratele lu’ mami tău. aici este mama lu’ mamaia, adică mamaia mea, adică străbunica ta. iar aici este tataia Anișor, adică tatăl meu. și mă gândeam ce de oameni am acolo, pe o bucățică de pământ. câte povești poate înghiți un cimitir. ar fi trebuit să fie acasă toți, să facem Crăciun și Paște împreună, să ne vizităm ba pe aici, ba pe la București. să plecăm în concedii cu toții… și, de fapt, nimic, nimic din toate astea. noi trei mergem la cimitir, pe un deal din teleorman, acolo unde cineva, cândva, a zis: hai să ne îngropăm rudele aici. zeci de ani mai târziu, acolo mergem și noi.

am tămâiat, înconjurând mormintele și făcând câte o cruce din când în când. am aprins lumânări. ca într-o nuvelă suprarealistă, Ilinca a început să cânte mulți ani trăiască, tataia, iar eu nu știam dacă ecoul acelei voci de copil nu sunt chiar eu în urmă cu vreo 35 de ani… laaa muulți aaani, tataiaaa, iar eu încercam să-mi opresc lacrimile doar la granițele ochilor, să nu mă vadă fata plângând. deși eu însămi am scris cândva că cimitirul e cel mai trist loc de pe pământ. și atunci? cum să nu plângi? să zbieri, să dai cu pumnii în țărână, să te agăți urlând de niște cruci semețe, reci, ce stau la capul alor tăi… hai cu mine acasă, Alinu meu. hai cu mine acasă, tată! liniște.

la un moment dat, mama a început să plângă și cu vorbe, nu doar cu lacrimi înnodate în barbă. mamaia pânge. da, mamaia plânge, e bine să plângem câteodată, mai ales când suntem triști. de ce pânge mamaia? îi este dor de unchiu Alin și de tataia Anișor. când ne este dor, plângem și apoi ne trece. ne simțim puțin mai bine. noi nu îi vedem, dar ei ne aud. sau așa îmi place să cred.

sunt din nou acasă, chiar în locul unde am făcut una dintre pozele înrămate – un selfie cu mine și Alin. dar nu mai e nimic din ce era atunci. mirosul de tămâie încă mă însoțește și, deși credeam că am uitat, mi-a trezit din nou dureri vechi, peste care doar se pusese o coajă, sub care supurează zi și noapte cea mai adâncă rană a ființei mele.