pământul către lună • opisicaneagra.ro

mi-aș dori să știu
să pot
scrie dintr-o suflare
să scap mai repede
cât mai repede
de povara asta
plăcută și grea
din miezul ființei mele

un morman de pământ
mi se odihnește pe piept
brațe și degete
-le de la picioare
de parcă pereții ăștia patru
sunt din lemn
îi aud cum putrezesc
cu fiecare zi ce trece –
în care nu am scris

de parcă trăiesc numai
într-un cavou
în care tot vacarmul de
afară
mă lasă rece…
și pe dinafară

am pământ pe suflet
ce-apasă greu
de parcă mor trăind
și trăiesc murind
în poezia asta.

și altele.

am pământ sub unghii
-pământul de acasă-
sub unghiile înfipte-n
carne de dor
de mă dor ochii de
atâta neplâns
nescris

de parcă doar cu pixul
în mână știu
să respir de parcă
doar cu stiloul (sau tastatura,
la dracu) pot
săpa în sus
pot ieși din mormanul
de întâmplări
de nimic ce

mă-nfășoară ca
un giulgiu pământiu
din care pot scăpa
scoțând mâna dreaptă
mai întâi

pentru ca mai apoi
să mă alunge în groapă
înapoi
alte mormane
de cărți nepublicate
decât cu Gândul
(sau cu Libertatea, la dracu)

și așa, cu moalele capului
făcute vraiște,
văd literele cum sar
ca puricii în blana unui
câine dumnezeu

eu, cu ochii – doi bulgări
de pământ căprui –
mă scufund din nou
și din nou
și din ou
în viața asta dintre
patru pereți de lemn
ia, șșș! bate cineva în ei.
în El.

voiam să închei cu o imagine în care, ca într-un film de groază, eu, complet transfigurată, mă prăbușesc în același hău din același pământ al cotidianului pandemic (infect?), cu ochii ațintiți spre aceeași lună.
că de-aia-s eu lunatică.
dar parcă tot mai bun e Ăl de Sus.