Pe drumuri de munte – Bucăți din țara mea frumoasă.

Nu mai este o noutate (cred) pentru nimeni faptul că muntele îmi este foarte aproape de suflet. Atunci când am de ales o destinație de vacanță, gândul îmi cutreieră deja pe creste aspre de munți, spre goliciunea lor imensă și ascuțită.

Si nu vreau sa fiu bogat, vreau doar sa-mi vad familia si prietenii sanatosi bucurandu-se de viata.
Vreau sa trag in piept smecher aer proaspat de munte si un fum din cel mai bun verde de pe piata..

…cum ar spune poetul Cedry2k. 🙂 Verdele mă încarcă infinit și îmi dă o poftă de viață cum numai în filme vezi. :)) Muntele îmi este prietenul bun de departe, care este acolo de câte ori am nevoie de el. Mă sprijină atunci când îmi odihnesc privirea pe porii lui de brazi, atunci când aspir firul ierbii până în adâncul plămânilor, iar inima-mi tresaltă a liniște deplină. Tresaltă-n bucurie. Da, ăsta e cuvântul: bucurie! Simplu. 🙂

Atunci când m-am gândit la traseul pe care urma să-l parcurgem în două zile, am zis să fie unul special, cu multe locuri frumoase de vizitat, unele lângă altele, de preferat. Prima oprire a fost Mănăstirea Curtea de Argeș.

După ce am făcut câteva poze și la Barajul Vidraru (despre care v-am mai povestit și aici),

am pornit pe Transfăgărășan.

Drumul a fost unul deosebit, îmi este foarte greu să transpun în cuvinte frumusețea locurilor de care m-am bucurat întocmai ca un copil. Sus, la Bâlea Lac, am găsit bulz ardelenesc de la mama lui. De fapt, era de la tatăl. Pentru că am luat mămăliga cu brânză (împachetată în staniol și coaptă pe jar) de la un cioban die muntie. Papilele mele gustative au zis săru-mâna, bogdaproste pentru un asemenea ospăț – vârf de vârf de munte, frrig, bulz fierbinte-n palme moi, plimbare printre suveniruri. Vis.

Coborârea ne-a fost îngreunată de ceața deasă și panica mea că nu ne-ar ajunge benzina. Ei bine, am ajuns în Sibiu cu fix aceeași gasolină, dar așa e omul nostru – se stresează pentru cele mai nesemnificative chestiuni. :)) În Sibiu ne-am oprit să bem acolo o cafea, să ne odihnim puțin.

Toamna e o furăcioasă – fură din orele de zi și le vâră în buzunarul de la spatele hăinuței de noapte – o șmecheră. Am coborât pe Valea Oltului mai mult pe întuneric. Bine, cu farurile aprinse. :)) Destinația: căciula ta. Pardon, Călimănești Căciulata. 😀 Aici am găsit cazare (în sfârșit 😀 ) la Vila Florilor sau ceva. Numele spune totul – look, son, flowers… flowers everywhere. :))

A doua zi dimineață, după o joacă alintată cu Negruța, am plecat în căutarea cafelei… aerisite. 🙂 Am găsit locul perfect, timpul a ținut cu noi, iar terasa la care ne-am oprit era și ea prietenă patrupedelor.

Mănăstirea Cozia mi-a oferit prilejul de a mă fotografia cu my brother from another mother – nu e Neagra mea, dar motănelul din imagine mi-a amintit de fata mea de acasă. 🙂

Următoarea oprire a fost într-un loc cu adevărat magic. Nu încerc să conving pe nimeni de nimic, dar sentimentul pe care l-am avut atunci când am ajuns la Mănăstirea Ostrov nu se compară cu nimic din ce trăisem în celelalte mănăstiri vizitate – Curtea de Argeș sau Cozia. Dimensiunile reduse ale bisericuței, ce datează din anii 1520-1521, fiind ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab și soția sa, doamna Despina, oferă schitului o intimitate greu de găsit în altă parte. 🙂

Locul ăsta chiar este o bucată divină din țara mea frumoasă. 🙂 Grădina înghesuită de flori și apăsată greu de culorile lor vii, zidurile nepătate, de un alb pur, ce se arătau soarelui cu gingășia culorilor petalate ce atârnau pe ziduri ca perechi de mâini ce tânjesc la mângâierea lemnului ceresc, vocile ce se auzeau din strană, apa din fântâna Maicii Domnului izbea cimentul cu putere, deschizându-se în mii de picături, nori apoși și transparenți lăsau cerul senin ca într-o zi de iunie blândă – toate astea completate de simțiri intense ale liniștii (interioare) atât de consistente încât o puteai… aprinde cu chibritul la vii și… morți. Imaginile acelea am avut grijă să le imprim pe retină, să le timbrez pe suflet și să le trimit adânc în ființa mea – m-au mișcat și e mare lucru.

Am plecat spre casă cu sufletul vibrând, dar și cu o oboseală ce ni se citea pe chip și în numărul în creștere al cafelelor băute. Foamea a învins, am oprit la Casa Oltenească și mi-am făcut și cea din urmă poftă: ciorbă de fasole cu afumătură în pâine.

Nu se poate să nu avem și o muzică pe măsură, adică melodia pe care am cântat-o cu mami pe drumuri de munte. 🙂 Oltenia folclorică rulzz!

Am ajuns acasă cu bine (ba am ajuns și la concertul de lansare a albumului lui Stripes – despre care voi scrie sau nu, la un moment dat 😀 ), a trecut o zi și încă mai zâmbesc (chiar și acum când scriu) – mă urmărește gândul ce-mi zboară către imagini cu bucăți din țara mea frumoasă… Vor mai urma câte altele. 🙂

Comments

comments