Perioada aia greu de (de)scris. Permite-mi o pauză de (la) tot.
Au trecut sărbătorile, iar Anul Nou m-a găsit cu nu știu câte articole începute.. și lăsate așa, într-o mocirloasă ciornă. Mă simt ca și cum aș începe să trăiesc (prin scris), dar mă opresc undeva la jumătate. Undeva, între viață și apocalipsă. Dar iată-mă din nou în acest catharsis ce mă arde și mă consumă.
Îmi întrețin focul interior cu surcele de gânduri ce-mi zbiară dinăuntru: lasă tot și ocupă-te de tine! De mine? Adică de suflet. Am obosit de la atâta sensibilitate și bâjbâi printre filme și cărți, caut întrebări pentru răspunsurile pe care mi le-am dat deja, dar le reneg. Caut confirmări, zice-se.
Meditații de începător, atenție la respirație, golește-te de gânduri! Dar asta nu ar însemna să nu mai creez? Detașează-te! Păi, și poezia?..
A trecut și 2018.
M-a ciufulit, s-a jucat într-un mod diabolic cu alegerile mele, cu mine, cu tot. M-a amăgit, m-a dezamăgit, oferindu-mi (spre final) una dintre cele mai lucide perspective asupra realității pe care le-am experimentat vreodată. Și, bineînțeles, lecția nu a fost vreuna pozitivă, deși asta încerc eu să fac la ora asta – să extrag penicilina din floarea alb-gălbui a mucegaiului.
Am aproape 32, dar pistruii încă mă „obligă” la o naivitate de copil. Încă sper că sufletul și empatia nu sunt doar concepte cu care să jonglăm filosofic în noaptea de Revelion, după câteva pahare de cuba libre.. Am terminat anul cu o promisiune făcută mie însămi (și numai mie). Voi face tot ce îmi stă în puterea mea de Om să mă țin de ea. Să nu o uit, să o agăț în colțul gurii la fiecare zâmbet și să-mi devină obicei, până ce înflorește într-un modus vivendi.
A venit și 2019.
Voi aduna alți și alți ani în ridurile din colțul ochiului, vreme în care gara vieții mele va primi noi oameni-călători și le va spune la revedere altora. Și știi ce e cel mai trist? Unii oameni sosesc când nu e nimeni la casa de bilete și găsesc doar un bilet în geam. (Îmi) revin într-un final.. Dar cine mai are vieți de pierdut pe un peron? În afară de Paler. Preocupată fiind cu organizarea vieții într-un perfecționism cubic, omit veșnicia „ciobitului în două locuri”. Cei cărora le fac cu mâna de pe peron au impresia că biletele sunt cu dus-întors, dar viața bate filmul. Așadar, nu e doar la revedere.. E mult mai puțin de atât. Rămâne doar nimicul.
Nu (mai) ofer încredere pe tavă oricărui străin la fel de simplu cum i-ai aduce un pahar cu apă rece și un borcănel cu dulceață, ca pe vremea lui Caragiale. Dar, dacă există ceva pe lumea asta în care să (mă în)cred fără tăgadă, acel lucru este Cuvântul. De-asta ai citit ce am scris mai sus. Pentru mine, cuvintele sunt terapie, dar și armă. Uită de camuflaj. Am pus din nou biletul în geam.
Comments
