Poemul norilor de sânge

Mă îmbăt de vreme rea. Așa încep acest poem.
Poetul? Te întrebi unde e? Și eu. Cât de boem..
Și ce blestem!
Și cât blestem clipa.. Și risipa!
Dar, în loc de bună, am zis pa!
Știam eu ceva.. Dar tu nu știai altceva.
Și m-am plictisit. De groază.
M-am procopsit cu o loază,
loser scris mai pe românește.
Iar mă urmărește acest gând morbid,
sângeriu și insipid,
inodor și monocrom.
Filtre peste mutre, uite, văd un om.
Scriu pe net, nu am niciun pom
de tăiat pentru hârtie.
Muncesc pe simbrie,
Obosită, mă lungesc pe glie
și ascult cum scârțâie sicrie..
Nu te gândi că-s la pământ,
scriu despre nori și mormânt,
contraste cam proaste,
ce-i drept.
Dar nu-i corect să-mi zici ce
să fac, unde, cu cine sau de ce.
Ai zice, amice,
că poemul ăsta este despre un alt scriitor
nemuritor
ce mi-a furat capul și m-a lăsat fără vorbitor.
Dar asta este despre
minți ascuțite și crețe,
cam singure, răzlețe,
cu priviri îndreptate spre creste.
tre’ să înțelegi că unde-i carte multă,
vin proștii și-ascultă.
dar pleacă îndată.
Unde-i poemul? Mai citește o dată..
Nu scriu asta să fiu aplaudată.
Mă îmbăt printre versurile poemului
desenat cu nori de sânge.. Rece,
Am făcut o crimă
C-am cam lăsat bietul vers fără rimă –
Îmi place să scot ochii ca la scrimă.
Ăsta-i doar un antrenament
de noapte
într-o garsonieră de patru pe șapte.
N-am, nu vreau apartament.
Dar am un atașament aparte
și poze puse deoparte
pentru zile deșarte cu nopți uitate-n spate.
Am început să scriu fără să știu
unde vreau să ajung, ce o să fiu
la final.