Poezia săptămânii. Constanța Buzea.

Cu o mică întârziere, am decis să scriu astăzi poezia săptămânii. Atunci când m-am gândit că ar trebui să aleg un poet, mi-am zis să fie unul clasic. Eventual, bărbat. Nu-i nici una, nici ailaltă. Mi-am spus că prea puțini știu câte ceva despre Constanța Buzea, soția poetului Adrian Păunescu. Aceștia au avut doi copii, printre care Andrei Păunescu, cel care mi-a fost profesor la Facultatea de Jurnalism și despre ale cărui volume de poezii am scris câte ceva în articolul Las-o să plece! Poate voi reveni săptămâna viitoare cu vreo câteva catrene semnate de acesta.

Constanța Buzea a urmat cursurile Facultății de Filologie, Universitatea din București, trecând apoi prin postul de redactor la revista Amfiteatru și la România literară (după 1990). A lăsat în urmă 20 de volume de poezie. Iată ce scrie Andrei Păunescu despre mama sa:

Constanța Buzea este, poate, cea mai profundă poetă a limbii române, cu versuri de o nebănuită amploare în desfășurările stilistice, cu îndrăzneli poetice de o prospețime aparte, cu deschideri spre aforism și expresie modernă, dar și spre versificația de tip clasic, cu eliminarea adesea a punctuației, ca într-un discurs în surdină, cu viziunea triunghiului sacru ce-l are în vârful cel de sus pe Dumnezeu, adevăratul „leac pentru îngeri” cum poeta însăși spune.

La 31 august 2012, poeta se stingea din viață la vârsta de 71 ani (n. 29 martie 1941 – d. 31 august 2012), lăsând în urmă versuri de o sensibilitate aparte.

Leac pentru îngeri

Sunt tristă, dar de tine niciodată.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri şi marţi, vineri şi luni.

Săraci în zile, cine ştie, trecem
Legaţi la gît de lungi copilării
Ninşi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naşte, a iubi.

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist

Ca o greșeală-n care am stat

Toamnă-n grădină, toamnă pe deal,
Toamnă pe șes,
Toată lumina prinde rugina, frunzele ies
Să se-nfășoare pe răsuflare și pe vedere
Într-o cădere de culoare fără putere.

Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,
Vara e mută ca o greșeală-n care-am stat.
Cum suntem azi, am fost și ieri, alții, tot alții,
Marea ne uită, uită-ne munții, înalții.

Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină,
Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.
Totuși ce preț necugetat se pregătește
Pentru livezi și pentru vii, pentru nădejde.

Pentru un cer încă senin, pentru schimbare,
Pentru toți sâmburii care devin lacre de soare?

Ceara

De-aș fi lăsată să mă molipsesc
De-o zi bolnavă, de un poem al tău!

Toamna contemplă gândul meu lumesc
Plin de otravă și de rău.

De ce-l mai sun! El tot n-o să ne doară.
Răbdarea-i ca o rană care-așteaptă.

Cuvântul bun și mirosind a ceară
Se va-nchega arzându-ți mâna dreaptă.

Mai alb decât paloarea care trece
Și amintirile-ntre noi le strânge,

Purtam la gât același șarpe rece
Îmbolnăvit de dor de sânge.

Castanul cu pisici

Sunetele amplificându-se
noaptea în liniște, ca și când ar ramâne un
gol misterios după o ridicare a lucrurilor
la cer. Se-aude deodată țipătul gutural, concret,
aproape omenesc, și zbaterea unei păsări
sugrumate în castanul plin de flori și de pisici
la pândă. Sângele îmi presează disperat
tâmplele. O venă se zbate și gura mi se umple
de un gust nou, între sălciu și uscăciune.
Rămân înmărmurită că la numai câțiva metri
distanță una din făpturile lui Dumnezeu
își dă sufletul. Și eu nu mai pot face nimic
ca să uit asta.

Comments

comments