Poezia săptămânii. Gândăcelul – Elena Farago

Helău!

Nu te uita în calendar, nu-i încă joi, dar azi avem o porție de Poezia săptămânii. 😀 Astăzi ne amintim, cu drag, de două figuri marcante ale poeziei românești: Constanța Buzea, despre care am scris altă dată aici, și Elena Farago, cea pe care o asociez instantaneu cu poezia „Gândăcelul”, de unde și titlul (gândăcelul Elena Farago). 😀 M-au marcat versurile ei și, dincolo de mesajul frumos transmis copiilor, poezia este tristă, cu un final dramatic.

Născută la 29 martie 1878, în Bârlad, Elena Farago avea să devină o scriitoare de poezii pentru copii. Încă se mai învață la grădiniță versurile unor poezii ca Motanul pedepsit, Cățelușul șchiop, Cloșca sau Sfatul degetelor.

După ce rămâne orfană de mamă, este nevoită să-și îngrijească surorile mai mici, iar după moartea tatălui, aceasta hotărăște să se mute la București, unde lucrează ca guvernantă la familia lui I. L. Caragiale, unde ia contact cu literatura clasicilor. În același an, 1895, îl cunoaște pe viitorul său soț, Francisc Farago, debutând trei ani mai târziu cu reportajul Fatma. 1908 este anul apariției primei sale poezii în ziarul România muncitoare.

Răscoala din 1907 o prinde la Craiova, unde este arestată din cauza afilierii cu mișcarea țărănească, dar va fi curând eliberată la intervențiile lui Nicolae Iorga. Va adopta un băiat, pe Mihnea, iar în 1913 se naște Cocuța, fiica Elenei Farago.

Conform bibliotecii wikipedia :)), Elena Farago a primit, de-a lungul timpului, mai multe distincții:

• Premiul „Adamachi” din partea Academiei Române pentru volumele Șoapte din umbră (1908) și Traduceri libere (1908), apoi pentru volumele Șoaptele amurgului (1920) și Din traista lui Moș Crăciun (1920).
• Premiul „Neuschotz” al Academiei Române (1927) pentru Ziarul unui motan (1924)
• Premiul Internațional „Femina” (1924)
• Premiul Național pentru Literatură (1938)
• Medalia „Bene Merenti” – clasa I și „Ordinul Meritul Cultural” – Cavaler clasa a II-a din partea regelui Carol al II-lea pentru merite literare.

„Nu am cultură oficială, decât două clase secundare. Am învăţat şi citit singură tot ce am vrut să ştiu”, menţiona Elena Farago într-o scrisoare adresată lui Gheorghe Bogdan-Duică. Cu toate acestea, poeta a publicat 8 volume de versuri și alte 12 cărți de poezii pentru copii. Cu alte cuvinte…

Dacă simți să scrii, nu-ți trebuie multă școală pentru asta. 🙂

Gândăcelul

– De ce m-ai prins în pumnul tău,
Copil frumos, tu nu știi oare
Că-s mic și eu și că mă doare,
De ce mă strângi așa de rău?

Copil ca tine sunt și eu,
Și-mi place să mă joc și mie,
Și mila trebuie să-ți fie
De spaima și de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am și eu părinți ca tine,
Și-ar plânge mama după mine,
Și-ar plânge bietele surori,

Și-ar plânge tata mult de tot
Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Și lasă-mă, că nu mai pot!…

Așa plângea un gândăcel
În pumnul ce-l strângea să-l rupă
Și l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic din el!

A încercat să-l mai învie
Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în țărnă frânt
Și-nțepenit pentru vecie!…

Scârbit de fapta ta cea rea
Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum și zi-le
Părinților isprava ta.

Și zi-le că de-acum ai vrea
Să ocrotești cu bunătate,
În cale-ți, orice vietate,
Oricât de far-de-nsemnătate
Și-oricât de mică ar fi ea!

Cățelușul șchiop

Eu am numai trei picioare,
Și de-abia mă mișc: țop, țop,
Râd când mă-ntâlnesc copiii,
Și mă cheamă „cuciu șchiop”.

Frații mei ceilalți se joacă
Cu copiii toți, dar eu
Nu pot alerga ca dânșii,
Că sunt șchiop și cad mereu!

Și stau singur toată ziua
Și plâng mult când mă gândesc
Că tot șchiop voi fi de-acuma
Și tot trist am să trăiesc.

Și când mă gândesc ce bine
M-aș juca și eu acum,
Și-as latra și eu din poartă
La copiii de pe drum!…

Cât sunt de frumoși copiii
Cei cuminți, și cât de mult
Mi-ar plăcea să stau cu dânșii,
Să mă joc și să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet
Sunt urâți, precum e-acel
Care m-a șchiopat pe mine,
Și nu-i pot iubi de fel…

M-a lovit din răutate
Cu o piatră în picior,
Și-am zăcut, și-am plâns atâta,
De credeam ca am să mor…

Acum vine și-mi dă zahăr
Și ar vrea să-mi fie bun,
Și-aș putea să-l mușc odată
De picior, să mă răzbun,

Dar îl las așa, să vadă
Răul, că un biet cățel
Are inima mai bună
Decât a avut-o el.

Comments

comments