Poezia săptămânii – Ion Minulescu.

La mulți ani, cititor! 🙂 Am revenit. Mi-era dor de o poezie a săptămânii. Cu atâtea sarmale și salată boeuf, cred că ni s-a cam răcit creierașul. Zic să-l mai destindem nițel și să ne delectăm cu câteva versuri ale unui autor român, poet și prozator. Că dacă n-ar fi fost, io ce mai scriam azi? 😀

135 de ani de la nașterea lui Ion Minulescu

Ieri s-au împlinit 135 de ani de la nașterea lui Ion Minulescu (6 ianuarie 1881 – 11 aprilie 1944), un reprezentant de seamă al simbolismului românesc. Deși s-a născut la București, acesta a copilărit la Slatina, urmând totuși cursurile școlii primare și gimnaziale în Pitești.

În 1897, atunci când încă era elev, publică primele poezii în revista Povestea vorbei, sub pseudonimul (I. M.) Nirvan. Un an mai târziu, pleacă la Paris pentru a studia dreptul, dar se întoarce după numai 4 ani și, fascinat de liricii francezi, uită de studiile juridice și începe să scrie versuri și proză.

Este recunoscut pentru Romanțele pentru mai târziu, iar după ce se refugiază la Iași timp de doi ani (în timpul războiului, între 1916-1918), Ion Minulescu publică volumul de proză Măști de bronz și lampioane de porțelan. Printre creațiile acestuia se numără și operele dramatice Pleacă berzele și Lulu Poescu (comedie într-un act). Mă rog, a scris mai multe, vă daț’ seama, găsiți pe Wikipedia câteva titluri, daaaar și această „magnifică” descriere:

Cultivând motive lirice tipic simboliste, poezia sa cântă mirajul ținuturilor exotice, marea, aspirația spre un absolut indefinisabil, stările sufletești enigmatice apăsate de melancolie, ispită erotică și moarte, într-un limbaj alegoric de o sonoritate exterioară specifică. Viziunea sa este în cele mai multe cazuri a unui umorist sentimental fantezist.

Acum înțeleg de ce fuge lumea de poezie, de proză, de orice implică cititul. Uite de-aia: din cauza limbajului greoi, împopoțonat, aproape grețos. Nup, nu-mi place nici mie. Lăsați-i pe ceilalți care și-au dat cu părerea în halul ăsta. Mai bine citiți la prima mână, creați-vă propriile opinii! 🙂

Acestea fiind spuse, am ales, firește, câteva versuri. Băi, îmi place Minulescu ăsta!

Romanță fără ecou

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect cu existenţa efemeră,
Te regăsesc pe-aceeaşi etajeră
Pe care te-am lăsat acum un an…

Îţi mulţumesc!…
Dar cum?… Ce s-a-ntâmplat?…
Ce suflet caritabil te-a păstrat
În lipsa mea,
În lipsa ei,
În lipsa noastră?…
Ce demon alb,
Ce pasăre albastră
Ţi-a stat de veghe-atâta timp
Şi te-a-ngrijit
De nu te-ai spart
Şi nu te-ai prăfuit?…

Iubire, bibelou de porţelan,
Obiect de preţ cu smalţul nepătat,
Rămâi pe loc acolo unde eşti…
Să nu te mişti…
Şi dacă ne iubeşti –
O!… dacă ne iubeşti cu-adevărat –
Aşteaptă-ne la fel încă un an…
Un an măcar…
Atât…
Un singur an…

Iubire, bibelou de porţelan!…

Romanța zilelor de ieri

Taci,
Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!…
Taci,
Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept,
Şi să nu mă chemi pe nume –
Să-mi deştepţi din piatră chipul
Sfinxului,
Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept…
Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis –
Nu de oameni,
Ci de mâna ne’ntrupatelor dorinţi –
Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plină numai de cuminţi!…
Ocoleşte-mă cu groază…
Dar opreşte-te deoparte,
Să mă poţi privi de-a-ntregul
Şi să-mi spui ce vezi…
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte
Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!

Comments

comments