Pe Eminescu nu l-am amintit încă de la prima poezie a săptămânii pentru că era previzibil
.Nu voi spune nimic despre luceferi, nici despre nemuritori si reci, nici despre sifilis sau sărmanul Dionis. Nici despre premiul III pe care l-am obținut la un concurs național de poezie ce îi poartă numele, nici despre sentimentul pe care l-am avut când i-am vizitat mormântul, nici despre faptul că teiul este copacul meu preferat (din mai multe considerente – cum ar fi mireasma din bucătărie a ceaiului de tei din copilărie). Poate despre moartea lui într-un alt post. Acum am luat oda… Da, a fost mereu în programa pentru bac, dar merită toată atenția. Nu mă apuc acum să o comentez, nici să încadrez în stiluri/curente literare. Ideea de bază aici e să citim măcar o poezie pe săptămână. Pentru suflet și minte. Pentru sufletul minții. Pentru mintea sufletului. Poate așa trezim lirismul aflat în fiecare. Vizibil sau dosit în spatele unor fapte/vorbe bine ticluite.
Odă (în metru antic) – Mihai Eminescu
Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nalțam visători la steaua
Singurătății.
Când deodată tu răsăriși în cale-mi,
Suferință tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morții
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!
2 comentarii la “Poezia săptămânii – Mihai Eminescu”