Poezia săptămânii. Nina Cassian.
M-am gândit să redeschid această parte a blogului și să postez (din nou) în fiecare joi câte o poezie. Două, trei.. 😀 Nu mă refer aici la deLiricele mele.
Să vă mai zic? Îmi place poezia: să o citesc, dar mai ales să o scriu. Dar cine mai citește versuri în zilele noastre? Eh, nostalgicii, ai spune. Ai dreptate, dar nu numai ei. Nora Iuga spunea despre poezie așa:
Se poate face proză și din inteligență, poezia are nevoie de instinct. Subconștientul e mai inteligent decât inteligența. Eu cred că instinctul e mai aproape de obișnuințele noastre vechi, mă gândesc la o ereditate colectivă. Poezia e un fel de ancestralitate care continuă să existe în noi. E eterna reîntoarcere. E un fel de culcuș al instinctului. Ne ține aproape de origini.
O admir pe Nora Iuga, am mai zis asta, dar trebuie să o mai spun încă o dată: este o scriitoare diferită. Diferită în cel mai plăcut mod posibil, pentru mine.
Eniuei, poezia săptămânii aparține de această dată Ninei Cassian, o poetă româncă de origine evreiască.
Nu pot să nu observ oareșce asemănări între ea și mai sus amintita Nora: trăsături tăioase, ușor androgine, departe de tiparul frumuseții, așa cum este înțeleasă ea de publicul larg. Dar ce ochi vii!
Nu insist, cum bănuiați, pe aspecte ce țin de biografie. Mă interesează arta poeziei în sine, nu neapărat actul creației. Deși ar fi și acesta un aspect de tratat pe viitor.. 🙂 Chiar așa, ia stați să scriu câte ceva despre autoare, că n-o fi foc! 😀 Din prefața semnată de Ovid S. Crohmălniceanu:
Poetă cu o foarte pronunțată personalitate, Nina Cassian și-a câștigat un loc de frunte în lirica noastră nouă, luptând nu fără puține eforturi să-și descopere adevăratele înclinații, aceasta și pentru că ele se manifestau în numeroase planuri. […] În lirica Ninei Cassian trăiesc bucuria libertății, ura neîmpăcată față de tot ce tindea să mutileze ființa umană, respectul muncii, dragostea pentru înfăptuirile socialismului, încrederea în capacitățile omului de a se ridica la o splendidă integritate a esenței lui. […]
Poeta izbutește să spună adevăruri simple, lapidare, în expresie aproape matematică, dar versurile ei din urmă, ca ale lui Iannis Ritsos, nu rămân, cu toate acestea, formulări prozaice, pentru că le străbate o vibrație intensă, autentică.
Poeziile de azi aparțin unui volum pe care l-am cumpărat de la un chioșc de ziare cu doar vreo 5 lei sau așa ceva. 🙂 Și mai caut. Tot așa am găsit ceva poezie germană, dar poate într-o săptămână viitoare… 😀 Azi e despre iubire, toamnă, rime bine și cuvinte meșteșugite de mâinile din gândurile unei femei. Așadar:
Dragoste
Ce frumos s-a-ntâmplat
cântecul adevărat.
Ai adunat sunetele
și mi-ai spus: „Pune-ți-le.
Ia-le și-mbracă-te
în haină de dangăte.
Fă-te sărbătoare
răsunătoare.
Fă-te cântec de zi
și povestește-mi și zi-i
cu nesfârșita mulțime,
nu doar cu mine, cu tine.
Cată bine în adâncuri:
crengi de apă și în crânguri.
În noi doi dacă-noți,
găsești oamenii toți.
Fă-te cântec de vifor
pentru cei care fi-vor
suiți peste crestele
vremii aceste.
Fii sălbatecă fată,
libertate visată,
fii răcoare-n pârjoluri,
cale dreaptă-n ocoluri.
Fă-te cântec și cântă
pentru cin’ nu cuvântă.
**
Ce frumos s-a-ntâmplat
cântecul adevărat.
Sunetul lui m-a găsit
și te-am iubit, te-am iubit
cu odăile inimii, pline
de toată omenirea din mine.
________________________
Dialog (Toamna)
-Frunze de toamnă, frunze nătânge,
Miezuri de piersică, pline de sânge,
Cum v-ați rănit atât de cumplit?
-N-am bănuit, n-am bănuit
Că soarele poartă-un cuțit, un cuțit.
______________________
Dezgheț
Dacă m-ai chema, ar zvâcni
o mie de păsări în colivii;
o mie de uși s-ar da în lături
și s-ar umple văzduhul de păsări
și – ca legătura de chei a pământului –
ar zângăni apele sub mâinile vântului
și s-ar vesti dezghețul pretutindeni!
Izvoarele-ar căpăta călcâie și pinteni
și-ar începe să călărească la vale
pe trunchiuri de copaci, peste pietrele aspre și goale;
sloiul albastru al singurătății s-ar sparge în hău –
tu, dezghețul meu, soarele meu!
________________________
Luciditate
Cuvintele tale: „alături”… „mereu”…
Să nu le mai spui. Nu minți.
O, dragul meu,
Curând nu vom mai fi.
Chiar dacă moartea ne lasă
Liberi sub soare,
Cu pâine pe masă,
Cu vinul cel dulce-n pahare,
Tot o să treacă iubirea… Nici n-o să știm.
Fără de veste-o să treacă…
Pe-aprinsul nostru chilim
Se lasă-o lumină săracă.
Ne vom privi. Ești același, acel
Pe care l-am strâns în adânc…
Și sunt toate la fel.
Și iată – nu te mai strâng.
Ca o apă se smulge din noi
Iubirea… Pe țărm am rămas.
Fără zâmbet, ca stâncile… valul s-a tras…
Nu mai suntem amândoi.
PS: Aseară am actualizat pagina Wishlist – pe lângă dorințe noi, am și câteva poze. 😀
4 comentarii
Ema Georgescu
astfel de versuri te imbie la meditatii existentiale profunde…
Pisica Neagră
Într-adevăr, poezia îndeamnă la intimitate, la gânduri mototolite scoase din subconștient într-o formă artistică. 🙂 Să citim versuri, așadar!
Marius Davidesco
ziceai ceva de poezie germană, l-ai găsit pe Holderlin?
Pisica Neagră
hehe! ia uite ce comentariu am găsit eu aici. nu știu ce să zic.. :)) mai ales după atâta amar de vreme. 😀