Poezia săptămânii – Strigoii

Poezia asta mi-a atras atenția la un curs cu eminescologul Nae Georgescu, profesor la Facultatea de Jurnalism. Mi-am și notat chiar pe un carnețel că trebuie să vorbesc despre el aici, să mă documentez și iată-mă! Poate nu veți avea răbdarea necesară să o citiți, dar merită! Dacă o parcurgeți, veți vedea că Twilight (filmul acela cu vampiri zburători :D) exista la români încă din sec. al XIX-lea, dar, ca de obicei, nu știm să ne valorificăm resursele.. Dacă vă e lene/greu/vă doare capul să citiți și să înțelegeți mai bine ce a vrut să spună poetul, mergeți aici. Pe mine m-au ajutat explicațiile domnului profesor. 😀

Apropo de resursele folclorului autohton, să mai zic și de Dracula? Nu susțin treaba asta cu România = Dracula, dar dacă asta ne aduce un plus de imagine (Transilvania, vampiri, Vlad Dracul), de ce să nu îmi placă? Mi se pare că așa existăm pe harta lumii. Măcar stârnim curiozități. Poate așa nu va mai fi confundată (într-o bună zi!) capitala Bucharest cu Budapest..Au existat producții cinematografice americane care au ilustrat povestea lui Vlad Țepeș aka Vlad Dracul aka Dracula, majoritatea inspirându-se din nuvela cu același nume a irlandezului Bram Stocker, dar ultima fază care mi-a rămas în minte și mi-a trezit patriotismul a fost în serialul Da Vinci`s demons. Mi-am zis: „Uite, mă, că știu americanii de noi nu doar atunci când e vorba de amplasarea strategică a unor militari împotriva Rusiei!”

Strigoii – de Mihai Eminescu (1876)

I
. . . că trece aceasta ca fumul
de pre pământ. Ca floarea au înflorit,
ca iarba s’au tăiat, cu pânză
se înfăşură, cu pământ se acopere.

Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici,
Între făclii de ceară, arzând în sfeşnici mari,
E ‘ntinsă ‘n haine albe cu faţa spre altar
Logodnica lui Arald, stăpân peste Avari;
Încet , adânc răsună cântările de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă
Şi păru-i de – aur curge din raclă la pământ,
Căzuţi în cap sunt ochii. C’un zâmbet trist şi sfânt
Pe buzele-i lipite, ce vinete îi sunt,
iar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Şi lângă ea ‘n genunche e Arald, mândrul rege,
Scânteie desperarea în ochi-i crunţi de sânge,
Şi încâlcit e părul lui negru. . . gura-şi strânge;
El ar răcni ca leii dar vai! nu poate plânge.
De zile trei, îşi spune povestea vieţi ‘ntrege:

Eram un copilandru. Din codri vechi de brad
Flămânzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pământul,
Eu răsvrăteam imperii, popoarele cu gândul. . .
Visând că toată lumea îmi asculta cuvântul,
În valurile Volgăi cercam cu spada vad.

Domnind semeţ şi tânăr pe roinicele stoluri,
Căror a mea fiinţă un Semizeu părea,
Simţeam că universul la pasu-mi tresărea,
Şi naţii călătoare, împinse de a mea,
Împlut-au sperioase pustiul pân’ la poluri.

Căci Odin părăsise de ghiaţă nalta-i domă,
Pe zodii sângeroase pomeau a lui popoară;
Cu creştetele albe preoţi cu pleata rară,
Trezeau din codri vecinici, din pace seculară,
Mii roiuri vorbitoare, curgând spre vechea Romă.

Pe Nistru tăbărâsem poporul tău să ‘mpil;
Cu sfetnici vechi de zile mă ‘ntâmpinaşi în cale,
Ca marmura de albă, cu păr de aur moale;
În jos plecat-am ochii ‘naintea feţei tale,
Stătând un îndărătnic — un sfiicios copil.

La blânda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă . . .
Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund;
Mi-ar fi părut mai bine ‘n pământ să mă cufund,
Cu mânile-amândouă eu faţa îmi ascund
Şi ‘ntăia dată ‘n vieaţă un plâns amar mă ‘nneacă.

Zâmbiră între dânşii bătrânii tăi prieteni
Şi singuri ne lăsară. . . Te ‘ntreb într’un târziu,
Uitându-mă la tine, privind fără să ştiu:
La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu?
Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini?

Cu glasul plin de lacrimi, de ‘nduioşare cald,
Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer,
Mi-ai zis: Ť Aştept din parte-ţi, o rege cavaler,
Că-mi vei da prins pe-acela, ce umilit ţi-l cer . . .
Eu vreau să-mi dai copilul sburdalnic—pe Araldť.

Şi întorcându-mi faţa, eu spada ţi-am întins.
Pe plaiuri dunărene poporu-şi opri mersul,
Arald, copilul rege, uitat-a Universul,
Urechea-i fu menită ca să-ţi asculte viersul,
De-atunci, învingătoareo, iubit-ai pe învins.

De-atunci, fecioară blondă ca spicul cel de grâu,
Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă
Şi ‘nlănţuindu-mi gâtul cu braţe de zăpadă,
Îmi întindeai o gură deschisă pentru sfadă:
ŤEu vin la tine, rege, să cer pe-Arald al meuť.

De-ai fi cerut pământul cu Roma lui antică,
Coroanele ce regii pe frunte le aşează,
Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează,
Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază,
Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimică.

Ah! unde-i vremea ceea, când eu cercam un vad
Să ies la lumea largă … şi fost-ar fi mai bine
Ca niciodată ‘n vieaţă să nu te văd pe tine —
Să fumege nainte-mi oraşele ‘n ruine,
Să se ‘mplinească visu-mi din codrii cei de brad!ť

Făcliile ridic㠗 se mişc’ în line pasuri,
Ducând la groapă trupul reginei dunărene,
Monahi, cunoscătorii vieţii pământene,
Cu babele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,
Preoţi bătrâni ca iarna, cu gângavele glasuri.

O duc cântând prin tainiţi şi pe sub negre bolţi,
A misticei religii întunecoase cete,
Pe funii lungi coboară sicriul sub părete,
Pe piatra prăvălită pun crucea drept pecete
Sub candela ce arde în umbra unui colţ.

II

În numele sfântului
Taci, s’auzi cum latră
Căţelul pământului
Sub crucea de piatră.

Arald pe un cal negru sbura, şi dealuri, vale
În juru-i fug ca visuri — prin nouri joacă lun㠗
La pieptu-i manta neagră în falduri şi-o adună,
Movili de frunze ‘n drumu-i le spulberă de sună,
Iar steaua cea polară i-arată a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru ‘n munţii vechi,
Izvoară vii murmură şi saltă de sub piatră,
Colo cenuşa sură în părăsita vatră,
În codri – adânci căţelul pământului tot latră,
Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.

Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,
Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;
De-un veac el şede astfel — de moarte – uitat , bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,
Barba ‘n pământ i-ajunge şi genele la piept. . .

Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,
Picioarele lui vechie cu piatra ‘mpreunate,
El numără în gându-i zile nenumărate,
Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate
Cu-aripele-ostenite un alb ş’un negru corb.

Arald atunci coboară de pe-al lui cal. Cu o mână
El scutură din visu-i moşneagu ‘ncremenit:
Ť O mag, de zile vecinic, la tine am venit,
Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit,
Şi de-astăzi a mea vieaţă la zeii tăi se ‘nchină ť.

Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-şi ridică,
Se uită lung la dânsul, dar gura ‘nchisă-i tace;
Cu greu a lui picioare din piatră le desface,
Din tronu-i se coboară, cu mâna semn îi face
Ca ‘n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică.

În poarta prăbuşită ce duce ‘n fund de munte,
Cu cârja lui cea vechie el bate de trei ori,
Cu sgomot sare poarta din vechii ei uşori,
Bătrânul se închină . . . pe rege-l prind fiori,
Un stol de gânduri aspre trecu peste-a lui frunte.

În dom de marmur negru ei intră liniştiţi
Şi porţile în urmă în vechi ţâţâni s’aruncă.
O candelă bătrânul aprinde — para lungă
Se ‘nalţă ‘n sus albastră, de flacăre o dungă,
Lucesc în juru-i ziduri ca tuciul lustruiţi.

Şi în tăcere crudă ei nu ştiu ce aştept’ . . .
Cu mâna ‘ntinsă magul îi face semn să şadă,
Arald cu moartea ‘n suflet, a gândurilor pradă,
Pe jeţ tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă,
În zid de marmur negru se uită crunt şi drept.

Fantastic pare-a creşte bătrânul alb şi blând;
În aer îşi ridică a farmecelor vargă
Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă
Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă
Un cânt frumos şi dulce — adormitor sunând.

Din ce în ce cântarea în valuri ea tot creşte,
Se pare ca furtuna ridică al ei glas,
Că vântul trece ‘n spaimă pe-al mărilor talaz,
Că ‘n sufletu-i pământul se sbate cu necaz —
Că orice-i viu în lume acum încremeneşte.

Se sgudue tot domul de pare-a fi de scânduri,
Şi stânci în temelie clătindu-se vedem,
Plânsori sfâşietoare împinse de blestem
Se urmăresc prin bolte, se chiamă, fulger’, gem
Şi cresc tumultuoase în valuri, rânduri, rânduri . . .

Ť Din inimă-i pământul la morţi să deie vieaţă,
În ochi-i să se scurgă scântei din steaua lină,
A părului lucire s’o deie luna plină,
iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină
Din duhul gurii tale ce arde şi înghiaţă.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,
Străbateţi voi pământul şi a lui măruntaie,
Faceţi din piatră aur şi din îngheţ văpaie,
Să ‘nchege apa ‘n sânge, din pietre foc să saie,
Dar inima-i fecioară hrăniţi cu sânge cald ť.

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;
El vede toată firea amestecat’ afar㠗
Ninsoare, fulger, ghiaţă, vânt arzător de var㠗
Departe vede – oraşul pe sub un arc de pară,
Şi lumea nebunise gemând din răsputere;

Biserica creştină, a ei catapeteasmă
De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare;
Din tainiţă mormântul atuncea îi apare,
Şi piatra de pe groapă crăpând în două sare;
Încet plutind se ‘nalţă mireasa-i, o fantasmă . . .

O dulce întrupare de – omăt . Pe pieptu-i salbă
De pietre scumpe . . . părul i-ajunge la călcâie,
Ochii căzuţi în capu-i şi buze viorie;
Cu mânile-i de ceară ea tâmpla şi-o mângâie —
Dar faţa ei frumoasă ca varul este albă.

Prin vânt, prin neguri vine — şi nourii s’aştern,
Fug fulgerele ‘n lături, lăsând-o ca să treacă
Şi luna înnegreşte şi ceru ‘ncet se pleacă
Şi apele cu spaimă fug în pământ şi seacă—
Părea că ‘n somn un înger ar trece prin infern.

Priveliştea se stinge. În negrul zid s’arată
Venind ca ‘n somn lunatec, în pasuri line ea;
Arald nebun se uit㠗 cu ochii o ‘nghiţea,
Puternicele braţe spre dânsa întindea
Şi ‘n nesimţire cade pe-a jilţului său spată.

Îşi simte gâtu-atuncea cuprins de braţe reci,
Pe pieptul gol el simte un lung sărut de ghiaţă,
Părea un junghiu că-i curmă suflare şi vieaţă . . .
Din ce în ce mai vie o simte ‘n a lui braţe
Şi ştie că de-acuma a lui rămâne ‘n veci.

Şi sufletul ei dulce din ce în ce-i mai cald . . .
Pe ea o ţine – acuma , ce fu a morţii pradă?
Ea ‘nlănţueşte gâtu-i cu braţe de zăpadă,
Întinde a ei gură, deschisă pentru sfadă:
Ť Rege-a venit Maria şi-ţi cere pe Arald!ť

ŤArald nu vrei tu fruntea pe sânul meu s’o culci?
Tu zeu cu ochii negri . . . o, ce frumoşi ochi ai!
Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălaiu,
Vieaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o ‘n raiu,
Las’ să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulciť.

Şi blânde, triste glasuri din vuiet se desfac,
Acuşa la ureche-i un cântec vechiu străbate
Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,
Acuş o armonie de-amor şi voluptate
Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac.

III

… cum de multe ori când mor
oamenii, mulţi deîntr’acei morţi zic
se scoală de se fac Strigoi…ť
Indereptarea legii, 1652.

În salele pustie lumine roşi de torţii
Rănesc întunecimea ca pete de jeratic;
Arald se primblă singur, râzând, vorbind sălbatic —
Arald, tânărul rege, e-un rege singuratic —
Palatu-i parc’ aşteaptă în veci să-i vie morţii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,
A faclelor lucire răzbind prin pânza fină
Răsfrâng o dureroasă lumină din lumină;
Zidirea cea pustie de jale pare plină
Şi chipul morţii pare că ‘n orice colţ îl vezi.

De când căzu un trăsnet în dom. . . de-atunci în somn
Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată,
Pe inimă-i de-atuncea s’a pus o neagră pat㠗
Dar noaptea se trezeşte şi ţine judecată
Şi ‘n negru ‘mbracă toate al nopţii palid domn.

Un obrăzar de ceară părea că poartă el,
Atât de albă faţa-i ş’atât de nemişcată,
Dar ochi-i ard în friguri şi buza-i sângerată,
Pe inima sa poartă de-atunci o neagră pată,
Iară pe frunte poarta coroană de oţel.

De-atunci în haina morţii el şi-a ‘mbrăcat vieaţa,
Ii plac adânce cânturi, ca glasuri de furtună;
Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună,
Şi când se ‘ntoarce, ochii lucesc de voie bună,
Pân’ ce-un fior de moarte îl prinde dimineaţa.

Arald, ce însemnează pe tine negrul port
Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată?
Ce ai, de când pe sânu-ţi tu porţi o neagră pată,
De-ţi plac făclii de moarte, cântare ‘ntunecată?
Arald ! de nu mă ‘nşală privirea, tu eşti mort!

Şi azi el se avântă pe calul său arab
Şi drumul, ca săgeţii, îi da peste pustie,
Care sub luna plină luceşte argintie —
El vede de departe pe mândra lui Marie
Şi vântu ‘n codri sună cu glas duios şi slab.

În părul ei de aur rubine ‘nflăcărate
Şi ‘n ochii ei s’adună lumina sfintei mări —
S’ajung curând în cale, s’alătură călări,
Şi unul înspre altul se pleacă ‘n desmierdări—
Dar buzele ei roşii păreau că-s sângerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr,
Căci caii lor aleargă alăturea ‘nspumaţi,
Vorbind de-a lor iubire, iubire fără saţ —
Ea se lăsase dulce şi greu pe al lui braţ
Şi-şi răzimase capul bălaiu de al lui umăr.

Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea ta s’o culci?
Tu zeu cu ochii negri… O! ce frumoşi ochi ai.. .
Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălaiu . . .
Vieaţa, tinereţa mi-ai prefăcut-o ‘n raiu—
Las’ să mă uit în ochi-ţi ucizător de dulci!ť

Miroase – adormitoare văzduhul îl îngreun’
Căci vântul adunat-a de flori de teiu troiene
Şi le aşterne ‘n calea reginei dunărene.
Prin frunze aiurează şoptirile-i a lene,
Când gurile ‘nsetate în sărutări se ‘mpreun’.

Cum ei mergând alături se ceartă şi se ‘ntreabă,
Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă,
Dar simt că ‘n al lor suflet trecu fior de ghiaţă,
De-a morţii gălbeneală pieriţi ei sunt la faţă . . .
Ei simt c’a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă.

Ť Arald! strigă crăiasa — las’ faţa să-mi ascund,
N’auzi tu de departe cucoşul răguşit?
O zare de lumină s’arată ‘n răsărit,
Vieaţa trecătoare din pieptu-mi a rănit . . .
A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund ť.

Arald încremenise pe calu-i—un stejar,
Păinjenit e ochiu-i de-al morţii glas etern,
Fug caii duşi de spaimă şi vântului s’aştern,
Ca umbre străvezie ieşite din infern
Ei sboară… Vântul geme prin codri cu amar.

Ei sboar’ o vijelie, trec ape făr’ de vad,
Naintea lor se ‘nalţă puternic vechii munţi,
Ei trec în răpejune de râuri fără punţi,
Coroanele în fugă le fulgeră pe frunţi,
Naintea lor se mişcă pădurile de brad.

Din tronul lui de piatră bătrânul preot vede
Şi ‘n vânturi el ridică adâncul glas de-aramă,
Pe soare să-l oprească el noaptea o rechiamă,
Furtunelor dă sborul, pământul de-l distramă..
Târziu! căci faptul zilei în slavă se repede!

Porneşte vijelia adâncu-i cânt de jale,
Când ei soseau alături pe cai încremeniţi,
Cu genele lăsate pe ochi păinjeniţi —
Frumoşi erau şi astfel de moarte logodiţi —
Şi ‘n două laturi templul deschise-a lui portale.

Călări ei intră ‘nuntru şi porţile recad;
Pe veci pieriră ‘n noaptea măreţului mormânt.
În sunete din urmă pătrunde ‘n fire cânt,
Jelind-o pe crăiasa cu chip frumos şi sfânt,
Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Bătrânu-şi pleacă geana şi iar rămâne orb,
Picioarele lui vechie cu piatra se ‘mpreună,
El numără în gându-i şi anii îi adună,
Ca o poveste – uitată Arald în minte-i sună,
Şi peste capu-i sboară un alb ş’un negru corb.
Pe jilţul lui de piatră înţepeneşte drept

Cu cârja lui cea veche preotul cel păgân,
Şi veacuri înainte el şede-uitat, bătrân,
În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,
Barba ‘n pământ i-ajunge şi genele în piept.

 

Comments

comments